lor de moarte. Azi, Avram Sădeanu, bunul, blondul ascultător al cursurilor de vară, biograful lui Gheorghe Lazăr, mîne așa de iubitul meu tînăr cumnat, acela care-mi înțelegea toate gîndurile și-mi împărțea toate simțirile, nobilul visător și harnicul apostol al școlii sale brașovene, spirit poetic și critic în același timp. ale cărui manuscripte au rămas risipite și scrisorile pierdute, Alexandru Bogdan, bunul meu Sandi, sfărmat în bucăți fără urmă în șanțurile galițiene de la Zumina.
În același timp, clasa conducătoare a românilor de acolo, cu episcopii, cu membrii comitetului național în frunte, se întreceau, din înalte motive politice, în demonstrații către stăpîni. Cetirea acestor acte, care, din nenorocire pentru autorii lor, ajunși în cele dintîi locuri ale Bisericii și vieții politice a României unite, s-au păstrat, face ca și astăzi sîngele să mi se suie în față de indignare. De ce le-aș mai însemna numele, pe care le știe toată lumea? Cel puțin omul mai cu vază, sfătuitorul cel mai sigur din rîndurile lor, d. Iuliu Maniu, îmbrăcase uniforma austro-ungară pentru a lupta pe frontul italian, și desigur a trebuit să-l cred cînd, mai tîrziu, mi-a spus cum a simțit o mare bucurie pentru că, trimes în recunoaștere prin acei munți ai originii noastre, a putut să anunțe o strivtoare biruință a italienilor. […].
