dintre aceste două puteri a făcut, atîtea luni de zile, cea mai grea tragedie a vieții mele. Năvălirea asupra nobilei Belgii, arderea orașelor bogate în tezaure de artă și de învățătură, împușcarea suspecților și a ostatecilor, tot cinismul brutal din care era făcută psihologia colectivă a unui război de o speță nouă, în care, cum mi-a mărturisit eroicul cardinal Mercier, generalul von Bissing răspundea la amenințarea cu sentințile istoriei:”Dar, părinte, noi, biruitorii, vom face istoria”, trezeau în sufletul meu tot ce putea fi milă pentru învinși și ură pentru așa de ignobili învingători. Cînd Franța a venit la rînd după Charleroi. Întrebuințîndu-se contra ei aceleași procedări hunice, cu ghiulelele care loveau în divinele figuri ale sfinților de pe frontonul catedralei încoronărilor regale la Reims, și piatra de atîtea ori seculară plesnea în îmbrățișările incendiului, sentimentul, neputincios, și cu atît mai arzător, contra civilizațiilor care dezonorau civilizația s-a revărsat în articole de înfierare, care au găsit răsunet, contribuind și ele la formarea spiritului public, de care, în ciuda smomirilor plătite, aveam așa de multă nevoie.
Se adăugea însă un mai puternic, mult mai puternic motiv de tortură sufletească. Monarhia vecină scosese în luptă pe românii de acolo.”Cînii” erau puși împotriva rușilor în primele rînduri, cu gîndul, uneori mărturisit, că astfel se ajută esențial la rezolvirea, prin cimitirele de război, a problemei naționale în Ungaria și chiar în Bucovina austriacă, unde o bestie încă în viață, și cu pensie, după tratate, din partea guvernului român, colonelul de jandarmerie Fischer, trata o întreagă populație nevinovată ca pe niște spioni și trădători în folosul rușilor și o menea chinurilor isprăvite cu spînzurătoarea. Niciodată nu se făcuse o astfel de batjocură din acest neam, din partea pe care o prețuisem, ani de zile, și o iubisem așa de mult. Zi de zi, veneau veștile de moarte, cei mai buni pierind în străinătatea pustie, pentru o cauză străină, pentru cauza dușmanilor
