simpatii pentru Franța ale neutralității noastre, întrebuința un ton care era al unei adevărate comedii. Mă durea pentru tot ce fusese el și pentru toată lupta eroică pe care o întrupa, dar din care lipsise „sîngele” pe care-l cerea Carp pentru a interveni.
Se hotărîse o serie de publicații pentru țară și străinătate și un lanț de întruniri. Pentru amîndouă, deși nu se ajunsese la confundarea cu acea”Acțiune Națională” ori cu comitetul de Trei, în care colegul de Universitate Mîndrescu, exploziv cum este, își rezervase primul rol, se întrebuințau alte metode și cu alt simț al răspunderii care, în asemenea momente, hotărîtoare pentru neam, dar și pentru însăși existența, prețioasă înainte de orice, a țerii libere, trebuia să apese asupra fiecăruia.
Își poate închipui cineva bănuielile pe care le trezea atitudinea mea de rezervă față de tot ce era pripeală, entuziasm ușor – cunoșteam și dintre ai mei ce e „secătura entuziastă” —, substituire anarhică a străzii, în locul acțiunii chibzuite a Guvernului, care singur știe ce are și ce poate; Ținut în suspiciune permanentă, evitat pentru a nu-mi lua partea din laurii triumfului ce se aștepta, n-am pus măcar iscălitura mea pe actulr rău redactat, prin care Universitatea din București exprima simpatiile pentru Franța năvălită și însîngerată care erau și în inimile milioanelor tăcute.
Aș dori să fiu înțeles măcar acuma, după ce patimile s-au potolit, după ce unii sînt în pacea mormîntului, iar alții au o perspectivă care le lipsea atunci și au trecut prin încercări și suferinți pe care superficialitatea meridională, ajutată de o cultură neîntreagă și lipsită de armonie, nu le putea bănui, dar care au fost așa de bogate în învățăminte. Luptasem atîția ani contra unei clase politice de uzurpație, împărțită de formă în partide prin care se putea primbla în voie orice ambiție și orice interes. Ascultasem de la tribuna Parlamentului aproape
