sinceritate, o apăram cu toții, și care trebuia neapărat să ajungă la biruință.
Deprins cu discuții liniștite, în ton potolit, am rămas uimit înaintea spectacolului pe care l-a dat unica adunare a noului comitet, cu oameni excelenți și de mare merit fără îndoială, dar cari nu cunoșteau nimic din tradițiile casei. În sala de ședinți se povesteau amintiri despre Lascăr Catargiu, despre multe de toate, ca de la oameni cari cunoscuseră atîta lume și fuseseră amestecați în atîta viață istorică; dar nu se putea păstra un fir al discuției. Zdrobit de această avalanșă de manifestări individuale, m-am trezit întrebînd o dată dacă „așa se țin și ședințile Consiliului de Miniștri” și, la serioasa asigurare că așa, am declarat că „atunci nu mă mai mir de nimic”. În acest timp, prin ușile întredeschise ale odăii din dreapta și celei din stînga răzbătea, în fumul unei adevărate cafenele, zvonul continuu al amicilor politici intrați în Liga care fusese ținută de mine atîția ani într-o atitudine corectă și cuviincioasă, pe cînd ei făceau gălăgie ca la clubul lor, și peste toate celelalte glasuri se ridica acela al unui onest și entuziast inginer, mort dăunăzi, care nu-și putea înfrîna, o clipă măcar, activismul clocotitor.
Președintele nostru era, în ce privește felul de a înțelege și de a lucra, un incomparabil obiect de studiu. Merituosul luptător din vremea Memorandului, frumosul preot catolic cu fața romană, vorbitorul popular care amesteca pe Traian cu Alecsandri, și totul căpăta sens și amploare trecut prin farmecul glasului său, era acuma un om cu totul sfîrșit și absolut dezorientat, căruia Bucureștii îi întindeau tot felul de compromițătoare ispite. Nu putea nici să deschisă, nici să închidă ședințile, la care de altfel nu mai veneam decît eu singur. Dicta secretarului de birou scrisori pe care trebuia să le întrerupă de la prima frază și, făcînd rapoarte despre vizita sa la generalul Pau, care apăruse ca să sublinieze caldele
