Marghiloman, junimistul germanofil, sta în fața francofililor Filipescu și Take Ionescu. În aceste condiții, nu era nimic de făcut cu folos. Acest zgomot infernal, această grabă necugetată, ambițiile personale care se vădeau supt declarațiile înfocate din presă și din întruniri, răsărirea la suprafață a unor persoane ridicule, cari se impuneau numai prin calul pe care încălecaseră, mă umpleau de un mare dezgust. Afară de aceasta, aveam încredințarea, adînca și dureroasa încredințare că, la „momentul de la Lemberg”, al lui Filipescu, sau la alte „momente” în răpede-schimbătoarea soartă a unui război de odios măcel în masă, în care nu mai era vitejie, ci numai îndurare, n-avem nici cu ce oameni, nici cu ce mijloace materiale să ne batem. Asigurările pe care mi le dădu Brătianu în septembre, după moartea regelui, că nu merge cu Centralii, mă convinseseră numai relativ, primul ministru fiind un om complicat și cu prea multe surprize.
Nu-mi mai aduc aminte cum revenisem la Liga Culturală, după ce Pârvan, acum aderent al politicii cu Centralii, fusese silit a se retrage, avînd să sufere și ofense pe stradă, iar d. Bogdan-Duică, și el secretar, mai vechi, al societății, se oferise pentru negociații cu mijlocitori diplomatici, cari desigur n-aveau ce să caute la Ligă. Această societate ajunsese din nou la preț, deși i se pusese în coaste o nouă și iresponsabilă”Acțiune Națională”, spre care mergeau de fapt toate simpatiile „antantiștilor”.
Mi s-a cerut, ca secretar general, să primesc prezidenția preotului Vasile Lucaciu și un comitet în care era și Filipescu și, cred, Take Ionescu și d. Goga, refugiat la București, ca și Delavrancea. Stăruințile acestuia din urmă, care căutase și la otel noaptea pe vechiul său”Iorguț”, uitat atîta vreme, m-au făcut să accept o tovărășie de la care nu mă așteptam să iasă nimic bun, adecă, bineînțeles, practic, folositor pentru cauza pe care, desigur cu aceeași
