M-am întors acasă pentru ca, printr-un articol publicat în modesta mea foaie, cu un așa de restrîns număr de abonați – dar mă îngrijisem a trimete articolul și Universului, al cărui colaborator era să rămîn în lunga noastră neutralitate, și-mi stă și acum pe masă călimara cîe bronz pe care mi-a dat-o în schimb generalul Crăiniceanu, devenit conducătorul rubricii militare la foaia populară —, să rup punțile pe care Brătianu căuta să mi le întindă pentru o politică de expectativă, dar nu fără aplecări către Centrali, cari neapărat trebuie să biruiască: o făcuse printr-un V. G. Morțun, prin colegul de Universitate și Academie Bianu pe care, în ciuda originii lui ardelene, îl domina cu desăvîrșire îndărătnicia lui Sturdza, cu toată boala mentală prin care trecuse acesta și deplorabila stare de sănătate care-l va duce în curînd la mormînt.”Nu cu Austro-Ungaria” era de acum înainte pentru mine o formulă dincolo de care-mi era imposibil a trece.
Consiliul de Coroană care se adună peste cîteva zile se mîntui cu o declarație de neutralitate, ieșită din acele lungi și grele conflicte între deosebitele conștiinți, și chiar în conștiința multora, începînd cu bătrînul rege, pe care nu era să-l mai văd niciodată.
De acum înainte, Parlamentul, necontenit amînat și întrebuințat numai pentru afacerile curente, nu mai avea nici un rol. Orice încercare a mea de a face pe Brătianu să vorbească a fost zadarnică. Refuzul lui era permanent și absolut; se asămăna pe sine cu inginerul care lucrează în tăcere la o operă de siguranță – și, din nenorocire, era să se vadă prea curînd ce ușoare fuseseră calculele lui, și în ce privește oamenii, și în ce privește împrejurările.
Lumea politică era împărțită ca tendințe, îndușmănită pînă la furie, partidele sfărîmîndu-se în fața grozavei întrebări, pînă într-atîta de se auzeau și în stradă, unde de altfel s-au și coborît cu tot scandalul, certele clin partidul conservator.
