mi-ar fi fost imposibil să realizez măcar minimum din ce doream. Mai tîrziu, ridicat de împrejurări, în ciuda tuturora, am putut să constat încă două lucruri: cît de puțin temei puteam pune și pe unii oameni ai mei pe cari-i credeam cu totul altfel decît ceilalți și cît de mult poate urî societatea românească însăși pe oricine caută s-o scoată din boala în care a ajuns să se complacă.
Brătianu a căpătat puterea. Era, de altfel, și o necesitate morală față de o guvernare slabă, așa de compromisă, încît o dată, în plină Cameră, am întrebat pe președinte clacă „nu crede că această frumoasă sală are nevoie de ferești care să se deschidă”. El a venit deci, sigur de sine, tiranic cu ai săi, în mijlocul căror apărea, crunt sau cu un zîmbet de desprețuitoare ironie, numai pentru rarile revelații de rigoare, mijloc din nenorocire sigur pentru un prestigiu în locul căruia la noi nu se poate pune iubirea și respectul pentru însușiri necontenit dovedite, și încerca, nu fără succes față de alte temperamente decît al meu, să înăbușe orice opoziție a adversarilor prin sonoritățile, dibaci mînuite, ale puternicului său glas.”Reformele” nouă, care puteau să iasă dintr-o sfătuire patriotică a tuturora, trebuiau, în intenția lui, să fie impuse, în așa fel încît asupra lor să se vadă numai pecetea partidului liberal, a cărui durabilă hegemonie să se sprijine pe interesele și sentimentele create printr-însele. Tot restul era numai o aparență vană. Prezidenția, în comisiunea pregătitoare a lui Stelian, era menită să dea impresia unor discuții adevărate, dar el însuși a putut să se convingă răpede, cînd acestei comisiuni, din care făceam parte și eu, pe cînd d. Cuza, în veșnică divergență cu mine, votase contra, i s-au prezintat, în loc de orice altă documentație, niște broșuri costelive cuprinzînd conferinți făcute, mai demult sau mai de curînd, la clubul liberal. Atmosfera era așa de greoaie, încît orice discuție
