cu avantagiile unei pașnice vieți de provincie, n-ar fi murit pentru nici un crez, cum nu s-ar fi încălzit pentru nici o idee; erau gospodari în redingotă preoțească, asemenea întru toate cu părinții lor gospodari în cămașă și izmene; erau și profesori ca oriunde aiurea. Mitropolitul, așa de primitor, tot numai zîmbet, Victor Mihályi de Apșa, nemeș maramurășean, aducea cu dînsul atmosfera prelaților de curte din vremea austriacă. Se desfăceau din acest grup, oricum, interesant și în general simpatic, două individualități cu totul deosebite, dar a căror făptură sufletească era de alt caracter, ceea ce-i împiedeca de la un lucru împreună care ar fi adus un și mai mare folos decît acțiunea separată a fiecăruia, acestui mic grup de cărturari români.
Unul înfățișa pe vechiul cleric român intransigent, retras în colțul lui, gata să-l apere contra intrusiunilor, chiar și prietenești, iar față de stăpînirea străină manifestîndu-se dîrz, fără nici o rezervă și fără nici o frică, de vreme ce de la început, pentru a putea fi astfel, sacrificase întreaga sa carieră, dar care era prea respectat, și respectabil pentru oricine, ca să se poată gîndi cineva să-l lovească pentru această eroic îndărătnică încăpățînare. Am intrat și eu în casa, goală de mobile, a elevului și prietenului marelui Cipariu, al omului care de la sine, fără ajutor, fără mediu, fără recunoaștere a făcut mai mult decît atîția cu cele mai frumoase studii, cu biblioteci la îndemînă și cu încunjurimea cea mai inteligentă și mai plină de îndemnuri: canonicul Moldovan,”Moldovănuț“, cum îi zicea, cu iubire, fiecare, era în adevăr numai o bucățică de om într-un vechi anteriu cu totul neîngrijit. Vorbea puțin și apăsat, niciodată de dînsul și fără nici o legătură cu multe pe care, în multe direcții, le făcuse, dar ce flacără ieșea din ochii mici, supt fruntea încununată cu asprul păr cărunt, flacără de veșnică luptă și de nestrămutată credință, rezistența întrupată a neamului
