cerut de la mine un rezumat, tipărit Dumnezeu știe cum, am recomandat desfacerea de nenaturala legătură cu Austro-Ungaria, o rivală neapărată în Balcani, pentru a se reveni la marile, la glorioasele tradiții medievale, pe care Veneția le împărțea cu Genova, adversara ei ca Stat, dar colaboratoarea ei ca putere italiană. Părea puternică atunci adeziunea italienilor la politica Triplicei. Dar abia un an era să treacă și, în ciuda lui Giolitti și a celorlalți reprezintanți ai alianței cu Centralii, Italia, împinsă de un irezistibil instinct național, avea să ia locul ei firesc alături de adversarii monarhiei austro-ungare.
La noi, nu se credea în posibilitatea unor asemenea evenimente, și mai ales atît de apropiate. La întoarcerea din Bulgaria, d. Constantin Banu, liberal intelectual, cu ascendență franceză și mentalitate lipsită de fanatism, văzîndu-mă la înmormîntarea lui Iosif, care se ducea la locul de pace în sunetele frumosului său imn național, m-a îndemnat să-i văd șeful, care ar dori o asemenea întîlnire, în vederea unor eventualități de viitor. L-am văzut deci, în casa lui, de două ori, cred, pe Ionel Brătianu, în acea vară a anului 1914, cînd se știa de toată lumea că Maioresou, dușmănit furios de vechii conservatori, ca și de amicii ireductibili ai lui Carp, va trebui să se retragă cu gloria de a fi fost, la cei șaptezeci de ani înaintați ai săi, arbitrul sud-estului european și prin aceasta asigurătorul păcii mondiale.
Îmi aduc aminte că omul căruia, pe baza principiului lui Carol I, călcat o singură dată, față de o fracțiune conservatoare, al alternării la guvern a celor două „partide istorice”, i se asigurase succesiunea îndată după încheierea tratatelor, m-a întrebat care e întinderea peste Dunăre a populației românești și, indicîndu-i-o, am descoperit la dînsul periculoasa idee că am avea să ne întindem acolo cît de mult vom putea, indiferent dacă am lua
