unui Buletin în limba franceză, statul, Institutul, care avea în program cursuri de limbă, conferințe de istorie, geografie și etnografie – am vorbit despre literatura bizantină, iar la Universitate am făcut un curs despre istoria Albaniei —, apoi crearea unei biblioteci care, necercetată, este și astăzi, îmbogățindu-se necontenit, ca și eventuale excursii, s-a așezat, foarte modest, în cîteva odăi din rîndul de sus al unei părăsite case a Ministerului Instrucției. Numai pe urmă am căpătat curtea pustie și părăginită a acelei proprietăți, unde am făcut să se ridice maghernițile care ne-au dat un buget destul de important, așteptînd momentul, după război, cînd am putut adăugi clădirea însăși, pe care nici pînă astăzi, în indiferența guvernelor ce s-au succedat, n-am putut-o reface. Publicația noastră, care se va transforma, mult mai tîrziu, într-o revistă, a căpătat însă destul de răpede o vază de care puteam fi mîndru. La început, n-au lipsit nici colaborații sîrbești.
Invitat la Veneția pentru serbările centenarului Ateneului venețian, al cărui membru corespondent eram de multă vreme – și am putut găsi acolo două săptămîni de odihnă în mediul care totdeauna a vorbit așa de mult și spiritului meu și inimii mele, răscolind fondul de unde a ieșit studiul Veneția în Marea Neagră —, am vorbit în fața unui public care, din nenorocire, se reducea la familia mea, la arhitectul Mandrea și fiul său, la pictorul Molda și la comitetul Ateneului, cu bătrînul conte Nani Mocenigo, președinte, și cu secretarul Paganello, plus o domnișoară Levi, care se interesa de istoria otomană. Am atins subiectele care se legau de preocupațiile mele în acel moment, și astfel am pomenit de relațiile venețiene cu aceste părți de răsărit și miazăzi ale Europei, de vasele Republicii, care străbăteau apele primejdioase al Mării Negre pînă la Tana, la gura chiar a Donului și, tratat foarte rece de presa locală, care a
