din locul unei așa de grozave primejdii, iar generalul Văleanu, cînd i-am vorbit de necesitatea unor măsuri urgente, s-a mirat de fantazia cui cerea să se dea soldaților bolnavi ceea ce cu un an înainte dăduseră bulgarii la ai lor. După ce și eu mi-am făcut ușoara suferință, de care puțini au scăpat, și ea mi-a revenit și acasă, m-am întors la ai mei cu convingerea că, hotărît, nu sînt bun de nimic. Mă oferisem totuși lui Maiorescu pentru informații, de care, cu cîtă filozofie mai veche știa, viitorul președinte al Congresului de pace n-avea nevoie. Și totuși, judecînd nemțește, deci ca un înapoiat, Lamprecht îmi scria ca să-mi arăte cît compătimește grelele sarcini pe care desigur împrejurările au trebuit să le impuie istoricului Imperiului otoman.
În zilele cînd se discuta asupra păcii, am putut să văd la București pe cei doi oameni a căror politică îndrăzneață și plină de încredere le dăduse biruința. Pașici, pacific și magnific încadrat în larga lui barbă căruntă, mi-a vorbit de ce mai e de cucerit și, crezînd că nu i se păstrează și această ultimă bucurie, îmi spunea:”D-ta ești tînăr și vei apuca acele zile; eu însă nu“. Iar, la otelul Capșa, d. Venizelos, cu ochii albaștri palizi, „cerulei”, de venețian rămas în Creta, ajunse a-mi povesti cum s-a impus, în ciuda regelui, supărat că-i combătuse fiul, ca șef al Greciei, pentru că lumea, dezgustată, căuta să vadă ce poate un om nou. Cum spusesem, glumind, că vreau să știu și eu prin ce mijloace se capătă puterea, și d. I. C. Filitti, secretarul lui Maiorescu, era de față, i s-a făcut raportul cuvenit acestuia, care a însemnat în notele sale cît de imensă era vanitatea și pretenția mea.
De acolo, de la țară, după încheierea păcii, știrea că la Craiova se păstrează încă și pînă astăzi clopotul neexpediat, pe care Caragheorghe, bunicul regelui sîrb biruitor, Petru, îl destinase capelei sale de familie la Topola,
