al cărui romantism a putut aduce, la un moment dat, adevărate minuni.
Dar cartea mea se cerea complectată prin materialul inedit care se ascundea la Blaj, curioasa capitală a românilor uniți, pe care o cunoșteam numai după atrăgătoarea legendă, pe cînd realitatea, și oameni și lucruri, merita să fie cunoscută, direct și serios.
M-am găsit astfel la 1902, după o călătorie la Veneția, asupra căreia voi reveni, căci ea face parte dintr-o nouă serie de drumuri în Apus, în acel colț ardelenesc de pe Tîrnave în care trăia neschimbat secolul al XVIII-lea, epoca Mariei-Terezei, cu tot ceea ce o formase odinioară. Piața larg austriacă, biserica în stil iezuit cu cele două turnuri în față, clădirile școlare seci, reci, vechi, pline de mireasmă călugărească, din umbra ei, castelul unguresc, refăcut în stilul unei epoce mai noi, casele canonicilor, cari, unii cu cartea, alții cu moșia, ba chiar, cîțiva, și cu cartea și cu moșia, își succedau căsuțele pe străzi înguste, abia pavate. Și, de jur împrejur, emanația țerănimii din această vale, de pe dealurile cu vii, sătenii așezați și sătenii cari veneau la tîrg. Totul în sunetul clopotelor catedralei și în mormăitul de lecții al ucenicilor și fetelor ucenice veniți de pe la sate, și cu ceva hrană în traiste și în legături. O revelație a unei românimi încă mie cu totul necunoscute.
Blăjenii, în gîndul cărora e totdeauna o tendință de a salva sufletele schismaticilor, și nu cruță pentru aceasta zîmbetele și laudele, au fost deosebit de îndatoritori pentru profesorul bucureștean care cunoștea marea operă îndeplinită acolo și o aprecia pe deplin. Erau printre dînșii și oameni de trecut cari nu mai ceteau de mult, amestec de românism mîndru, de țerănism aspru și de exclusivism catolic fără nimic din fineța iezuită; erau și oameni vioi și veseli, nu fără o cultură mai înaltă, dar cari, deprinși
