proaspete. De altfel în aceea unde stătea cumnatul meu, și care cuprindea între cele cîteva cărți buna istorie contemporană a dlui Simion Radev viitorul ministru al Bulgariei la București, cu cîtă grabă ne-a gătit buna bătrînă pogacea coaptă în spuză și a prefăcut în materialul unui neegalabil borș găina pe care, într-o clipă, ordonanța o descoperise, o cumpărase și o și adusese in triumf – de aici și numele de „războiul cu cocoșii” pe care bulgarii l-au dat nesîngeroasei noastre expediții.
Impresia pe care o lăsa această țară nouă pentru români era, dealtfel. din cele mai pașnice. Bulgarii, opriți de a culege a doua recoltă – de care se ocupau și soldați de-ai noștri în cale, ajutînd femeile, pe cînd alții le țineau copiii în brațe —, nu voiau, era vădit, să se bată. Aruncau în grămadă puștile și luau cea dintîi cracă ruptă din pomi ca toiag de întoarcere. Dar ofițerii prinși de brigada Bogdan de Ferdinandovo, și pe cari-i văzusem la Bechet, aveau cea mai bună din atitudinile potrivite cu situația lor și, pe cînd ai săi se liberau grăbit de datoria ostășească, comandantul lîngă calul lui de luptă arunca din ochi scîntei de neputincioasă durere.
Holera, care izbucnise, făcea cu neputință continuarea unei acțiuni care, de altfel, zdrobind rezistența bulgarilor față de sîrbii și grecii cari înaintau, își atinsese scopul. Ionaș Grădișteanu, totuși un fost și un viitor adversar în Cameră, însărcinat să arăte la București, unde, îndată ce a sosit, s-a pus la pat, starea deplorabilă a armatei infectate, m-a îndemnat să-l întovărășesc, ca eroic apărător al unui șef el însuși de o așa de belicoasă înfățișare. Și astfel am părăsit iadul de la Orhanie pentru a lua drumul Plevnei.
În cale, regimente înaintau spre Balcani, fără să afle ce le așteaptă; figuri cunoscute, ca a lui Nicolae Filipescu, ne întîmpinau. Convorbirile cu dînșii nu ne puteau înviora, cu ce știam că este în urmă, și cum mi s-a părut
