care, cunoscîndu-ne în parte și de la noi din țară, unde veneau ca zarzavagii sau salahori, s-au înțeles și s-au împăcat răpede cu „inimicul”, cazurile de atacuri asupra elementelor răzlețe, rătăcite, fiind rare și deci și proclamația amenințătoare a prințului Ferdinand, comandant suprem, aproape superfluă. Erau ocolo, afară de tineri intelectuali, cari nu se puteau împiedeca de a admira cavaleria roșă și cavaleria albastră a lui Mustață, mahalagii cari, mai ales femeile, își făceau ochii roșii de plîns pentru pierderi pe care le-am constatat imaginare, apoi burghezi din centru, cu paturi de fier de la Viena, pentru oaspeți, zugrăvite cu desemne „elegante” – și eram adăpostit într-una din aceste odăi, copiii jucîndu-se cu inocenta mea baionetă și făcînd apoi pe părinți să întrebe la București ce mai e cu soldatul român care a plecat – și erau și ultimii reprezintanți ai luptelor romantice pe care le-am ajutat noi.
Un bătrîn cu țăcălie m-a întîmpinat la intrarea în oraș, întovărășit de doi tineri. Mi s-a înfățișat ca unul din ultimii aderenți ai bătrînului Racovski – altceva, idealistul și ideologul acela, așa de călduros și de sincer, pierdut în nobile visuri, pe care le-a urmărit și pe pămîntul nostru, decît comunistul cu fața neegală, cu ochii mici fugind de priviri, cu barba sălbatecă […] și pe care, cîndva, mi-am făcut o plăcere răutăcioasă să-l pun să-și scrie petiția de admitere, plină de greșeli, la Academia Română, luîndu-l supt scutul meu cînd d. Bianu voise să-l dea afară; și el studia tocmai pe celait Racovski, al cărui nepot pretindea că este! Bătrînul mi-a vorbit frumos românește de sentimentele recunoscătoare pe care generația lui le are față de România și a arătat că știe atitudinea mea față de planurile mai vechi contra Bulgariei. De atunci, acolo-n casa cu paturile de metal de la Viena, în fiecare dimineață, găseam un păhar de lapte cald și cîteva ouă
