Am putut vedea cît de puțin știe întrebuința o anume rutină militară, deprinsă a trata pe oricine după haina pe care o poartă, după gradul pe care-l are, mijloacele morale, a căror importanță e totuși așa de mare. Ni se cereau, ca să fim și noi de un folos oarecare, articole cu privire la războiul care se deschidea, și ele rămîneau să fie publicate în ziare care, acestea, protestau contra unei asemenea intrusiuni, ca unele ce aveau personalul lor și colaboratorii lor.
Ceea ce doream, și mi s-a refuzat mai mult timp, ca să nu văd lucruri care era mai bine să nu fie văzute de ochi atenți și critici, era să merg pe teatrul operațiunilor. Am avut asupra acestei dorinți și o scenă neplăcută cu un „superior”, care era mai-mai să mă facă să simt situația mea pentru moment. S-a făcut și o întrebare la Palat, și regele mi-a învoit plecarea în Bulgaria.
Am publicat, în Acțiunea militară a României, carte din care Socec a dat a doua ediție, notele mele din timpul inofensivei călătorii militare pe care am putut-o face astfel în iulie 1913. Întregul acestei „acțiuni“ sămăna mai mult cu o excursie și cu o migrație, deși conducerea supremă era încredințată unui om de mare merit, pe care l-am văzut atunci întîia oară, generalul Averescu, înalt, foarte slab, osos, cu o privire fosforică în ochii mici și reci, vrăjind pe aceia cari aveau a face cu dînsul și dîndu-le siguranța că tot ce se face trebuia făcut și trebuia făcut așa, cu siguranța izbîndei la capăt. Acest neobișnuit comandant era desigur și un strateg priceput, dar mai ales un animator de ostași, cu toate că-i lipsea glasul, gestul, talentul oratoric, căldura. O siluetă și o metodă de Moltke, cu același calcul exact al tuturor posibilităților, cu aceeași indiferență pentru tot ce mai este alături.
Cu automobilul dlui Brîncoveanu am străbătut cîmpia munteană pînă la Bechet. Era în mișcarea trupelor
