de la Cernica – pe cînd manuscriptele, catalogate de mine, de la episcopia Argeșului s-au pierdut —, mai la Brașov, într-o odăiță din fața casei familiei Bogdan, avînd ca vecin pe un profesor german de limbi romanice care, ca să facă practică de românește, se certa în zori de zi cu cocoșul, la ceea ce a format două volume noi de istorie literară, în care era desigur și multă noutate, capabilă de a fi recunoscută răpede de comisiune.
În jurul manuscriptului meu, ca și în jurul celui precedent și în jurul Documentelor Bistriței, s-a început însă acolo o luptă pe care o prevedeam, dar mărturisesc că nu și rezultatul ei. Hasdeu, care, data aceasta, nu putea bănui pe nici un basarabean neprieten, a prezintat grave obiecții contra acordării premiului, între care aceea, care s-a socotit decisivă pentru răspingere, că nu vorbesc de Panegiricul lui Ștefan cel Mare și, bineînțeles, n-am luat înapoi manuscriptul refuzat fără să mi se fi certificat de la birou că este un întreg capitol despre cartea pe care aș fi uitat-o.
Rămîneam însă pe brațe cu acest studiu așa de întins. Dar se pare că, împreună cu noua stăpînă, intrase norocul în casa mea, prea mult lipsită de dînsul. O telegramă iscălită de cineva pe care nu-l văzusem niciodată, cu care n-avusem nici o relație, nici o atingere, Al. Callimachi, coborîtorul lui Dumitrașcu, fratele lui Ioan Teodor-vodă Calimah din secolul al XVIII-lea, lua asupră-și cheltuielile ca o mulțămită pentru felul neprătenitor și pios în care vorbisem de ai săi, Domni în acel secol a cărui istorie sufletească o scrisesem acum.
Nu un editor, căci n-a reținut din ediție decît puține exemplare pentru prieteni, ci un adevărat ctitor în sensul istoric al cuvîntului, de la care apoi, cu concurența firească între unele mari familii avînd încă preocupații culturale și mijloacele de a le servi, s-au învățat și alții, permițînd astfel o serie întreagă de publicații documentare ce n-ar
