elev Pârvan, acuma, și prin hotărîtorul sprijin al lui Ioan Bogdan, director al Muzeului din București și profesor la Universitate, așteptînd apropiata alegere la Academie – și el spunea „cît apetit are“ pentru ce i se oferea. Întors din Berlin cu totul altfel de cum îl știam cînd trudea la o biografie a lui Papiu Ilarian care n-a apărut, și descosea pe Domnii moldoveni din secolul al XV-lea pentru a trece la prezintarea de cetăți dobrogene, autorul unui frumos studiu asupra lui Marcu-Aureliu și al unei cercetări adîncite asupra „naționalității negustorilor în Imperiul roman” avea acum părul lung revărsat ca al lui Mommsen, și în elocvența lui remarcabilă se întîlneau accente de misticism, foarte atrăgătoare pentru tineri, dar care oamenilor din generația mea li se păreau curioase. În cîteva zile s-a văzut că această concurență a politicii stăpîne pe puterea de Stat n-are sorți de reușită și, auditorii împrăștiindu-se, Pârvan a venit la noi, fermecînd publicul cu frumuseța poetică a conferinților sale, dar țînîndu-se cu cea mai mare îngrijire la o parte de tot ce putea să pară o adeziune la crezul ce se predica de pe acea modestă catedră de institutori.
Mai tîrziu, între deosebitele cursuri, pe care atunci, la început, le mai făcea, pe lîngă d. Cuza, profesorul Nicolae Dobrescu, de istoria bisericii românești, alt bun elev al meu, solid țeran, nalt, spătos, gras, blînd, pe care nu l-aș fi crezut sortit unui cancer lînainte de vreme, apoi cumnatul meu Ștefan Bogdan, pe care nu-l cîștigaseră avantajele politicii liberale, și cîțiva alții, s-a stabilit o perfectă concordanță de idei, care a contribuit esențial la succesul lor. Nu pot zice același lucru de anii primelor încercări.
De fapt înțelegeam să se creeze acolo, în toată libertatea, un mediu prielnic pentru acea unire a tuturor românilor, al cării termin n-aș fi cutezat să-l fixez, dar care-mi părea nelipsită, într-un viitor mai lung flau mai scurt.
