acasă la dînșii, într-o țară simțită – cu toată îmbulzirea, sprijinită de guvern, a rutenilor, cari-și voiau și partea din biserică —, din ce în ce mai mult a lor, înțelegeau să răspundă la această jignire, pe care și-o luau și asupra lor, printr-un contact sufletesc permanent cu noi. De aici ideea unor cursuri de vară, la care de la început ei ar trimete un contingent asigurat, ele dînd apoi ocazie, într-o neuitată vară, și corului”Armonia”, de o așa de bună alcătuire, să ne cerceteze în frumoase costume românești. Cu bucurie și încredere am primit propunerea.
La început, ascultătorii erau cîțiva bucovineni, d. Alvirescu și douătrei învățătoare, puțini ardeleni și bănățeni, cu preotul Martinovici în frunte, care cînta așa de frumos, cu părintele Tătucu, pe care l-am văzut apoi parlamentar al României unite, cu pe atunci clericul Tulbure, ca și cu ochiosul diacon Gașpar, om de mare talent în vorbă, capabil însuși să încerce a învia pe pagini de roman epoca lui Ștefan cel Mare, restul fiind tineret universitar din Regat, pe care-l atrăgeau mai mult materiile predate decît spiritul cel nou al predicației naționale. O dată mi-au picat acolo un judecător din Rusia, tocmai din fund, spre Ural și foarte tînărul, blondul Pelivan. Dintre locuitorii orășelului, vreo trei familii participau singure. Încăpeau cu toții în clasa I-a a școlii primare din centrul Vălenilor, și mi-a trebuit curaj ca să mă gîndesc a ridica o sală anume în 1912, solidă clădire făcută de inginerul Dimitriu din Ploiești, moldovean de origine, sală pe care o datoram ajutoarelor venite din mai multe părți, fără participarea, pe care totdeauna am refuzat-o, a statului.
Dispozițiile acestuia față de un astfel de focar de propagandă erau acelea care se puteau aștepta. Îndată s-au anunțat, la Iași, alte cursuri de vară, la care și profesorii și ascultătorii erau plătiți. Între cei dintîi era fostul meu
