de influentă, care se temea de pătrunderea antisemiților, și din aceea a unui curios și sincer, deși neașteptat, prieten al românilor, și mai ales al alegătorilor săi din ținutul Cîmpulungului, contele vienez cu nume franțuzesc Bellegarde, care, excelent prefect, „căpitan de cerc“ al județului în care se și așezase după ieșirea din serviciu, nu înțelegea să i se smomească fidelii; glasul de înștiințare mersese așa de sus încît Franz-Joseph însuși spunea unui deputat român „să păzească de Iorga pe credincioșii bucovineni“.
Așa încît, cînd ne-am prezintat la Ițcani, mi s-a pus în vedere mie singur, îndemnînd pe ceilalți, așa împodobiți cu tricolorul cum erau, să treacă granița, că aș fi în Bucovina un „străin indezirabil”. Am telegrafiat la Viena lui Lueger, șeful antisemist așa de popular atunci, încît impunea și Împăratului care, în ciuda adevăratelor sale sentimente, a trebuit să-i puie la gît lanțul de aur al primăriei vieneze, dar a trebuit să aștept în gară comunicarea oficială a expulzării, în timp ce Mochi Fișer, prezent și foarte satisfăcut, îmi transmitea înștiințarea că totul atîrnă de la dînsul. Dintr-o birjă s-a coborît în mare uniformă aurită d. Orest Tarangul, funcționar superior, ca să-mi dea actul prin care eram, ca „lästiger Fremde”, „für beständig abgeschafft” deci, ca „supărător străin“, „izgonit în chip statornic“. D. Tarangul adăugea că, dacă totuși aș intra în țerișoara împăratului, voi face nu știu cîte săptămîni de închisoare.
Expulzarea a provocat indignare între bucovineni. Pînă și democratul aproape socialist Mihail Chisanovici, care scotea foaia, deloc naționalistă, Die Wahrheit, a protestat cu energie. În schimb, presa partidelor de la noi s-a arătat încîntată de ce mi s-a întîmplat, și un ziar de caricaturi înfățișa în figuri caraghioase gonirea „apostolului”.
Dar aceia cari fuseseră la Iași, cari doriseră să ne primească
