la moartea așa de „bucovineanului” Ștefan cel Mare. Am fost atunci pentru întîia oară între moldovenii de acolo și, dacă între intelectualii puțini și îndușmăniți între dînșii, unii, „boierii” și preoții, trebuind să meargă cu aristocratul Flondor, ceilalți, învățătorii, oamenii din bănci, ambițioșii între intelectualii tineri, țeranii, fiind cu neastîmpăratul Aurel Onciul, creator al unei prese-revolver, nu se putea distinge nimic dincolo de cadrul austriac pe care, și în acel moment de amintiri, îl afirma prezența bastardului habsburgic, contele de Meran, care avea conducerea, nu era însă același lucru cu alt grup de intelectuali și cu sănătosul instinct țerănesc. Aducînd cu mine extrasul despre Ștefan din Istoria românilor în limba germană, pe care l-am împrăștiat gratuit, și acești țerani chiar întindeau după dînsul asprele lor mîni lacome, am ascultat discursuri dintre care cele mai multe erau foarte prudente, dar cine putea opri valul de foc al lui Tocilescu, care, suit pe un butoi, catehiza pe pletoșii săteni, și ei, cum am constatat-o, nu făceau, de altfel, decît să noteze cînd glasul furtunosului orator necunoscut „se suie” și „se coboară”! Era, oricum, începutul unor relații care se vor desemna din ce în ce mai mult într-un sens contrar intereselor austriace.
Peste puțin timp am organizat o vizită la Iași a fraților despărțiți, și s-au înscris nu mai puțin de cinci sute; mult timp, pînă la prada austro-germană din casa mea de la Vălenii de Munte, am păstrat frumoasa fotografie care înfățișa această mulțime mîndră și bucuroasă în fața bisericii lui Duca-vodă de la Cetățuia. Guvernul român a voit să împiedece trecerea hotarului în grup, deși, la început, o autorizase, dar am luat asupră-mi să înlătur pe cei cîțiva jandarmi trimeși la Burdujeni, cari, băieți buni, s-au dat la o parte înaintea acestei frumoase țerănimi, cu cei mai buni din tinerii cărturari în frunte. La Iași îi aștepta o expoziție, făcută în sălile Liceului Internat, la
