Domnul de țară pe care-l înlocuise. Aclamațiile mulțimii care umplea piața au arătat regelui că un gest către mine ar putea fi folositor din punctul de vedere al cîștigării acestei mulțimi. Adjutantul veni din nou, data aceasta ca să-mi spuie că regele vrea să-mi arate mulțămirea sa. Apoi defilarea veteranilor începu pe strada Arcului, la celait capăt al terasei. Scoboram scara centrală către piață cînd am simțit lîngă mine pe cineva care era însuși Carol I. – Mi-a plăcut cum ai vorbit. – În orice caz, Maiestate, nu era nimic din acea lingușire care încunjură de obicei pe Suverani. – Și crezi că vreodată ea mi-a plăcut mie? Era melancolie și dezgust în cuvintele care cădeau, încet și greu, de pe buzele veștede ale bătrînului monarh înaintea căruia se plecau toți genunchii, afară de ai lui Carp singur. În clipa următoare, după această scurtă scenă neobservată, el asculta, aiurea, cu inima pe care acuma i-o știam, aceleași cuvinte ale adulatorilor.
Pentru masa oficială a fost lăsat principele Ferdinand, și iarăși ceva neobișnuit s-a petrecut. La masă, prințul, tăcut și puțin prețuit pentru această tăcere stîngaee, acela pe care o presă imundă îl numea”Fritz“ și-și bătea joc de defectele lui fizice, a fost încîntător ca vervă și originalitate. A vorbit și de „monumentele naturii“ și a făcut călduroasa glorificare a copacilor bătrîni în cari se întrupează o întreagă epocă. Ridicîndu-se, oficialii așteptau obișnuitul „cerc” în care regele dovedea o inimitabilă virtuozitate. Dar prințul i-a lăsat deoparte și, întorcîndu-se spre mine, cel care nu eram și nu trebuia să fiu nimic, mi-a vorbit așa ca atunci, întîiași dată, cînd în palatul de la Cotroceni, își desfăcea inima cea mult jignită, cu deosebirea că acuma nu se mai auzeau întreruperile glasului strident al papagalilor, totuși prezenți, și într-un număr atît de mare și așa de siguri de sine. M-a lăsat să întrevăd alte idei de domnie și, cum, la urmă, era vorba de popularitate, el a adaus, apăsînd asupra
