Pentru statuia lui Cuza-vodă, urmărit și în mormînt de ura dușmanilor din viață, s-a dat o lungă și grea luptă. Nu se ajungeau banii pentru a plăti pe sculptorul italian Romanelli, și a trebuit să fac un apel prin Neamul românesc, care, din banul de aramă al săracului, a strîns cei 25.000 de lei care mai lipseau. Statuia s-a putut deci turna, dar acuma se punea problema locului de care se va învrednici. Politicianii ieșeni o voiau lîngă fosta casă a bancherului Neuschotz, într-o mică piață anume aranjată pentru aceasta, pe cînd comitetul, prezidat de d. Ghica-Deleni, era pentru acel punct central al marilor artere ieșene care se deschidea în fața „otelului Traian”, unde cu vreo douăzeci de ani în urmă Carol I fusese șuierat și bombardat cu mere putrede de tînăra aristocrație opozantă a orașului. După mari sforțări, s-a căpătat în sfîrșit și acest ultim punct, iar regele a anunțat sosirea sa.
Eram din nou delegatul Universității din București, ca și la serbările Școlii surori, la care, după cuvîntarea mea regele îmi întinsese o mînă pe care nu îndrăzneam s-o aștept, așa încît a trebuit ca vecinii mei să-mi atragă atenția că acea mînă, puțin darnică de altfel, mă caută. Data aceasta, dispuneam la Iași, printre tineri, de o mare popularitate, pe care, ca de obicei, n-o căutasem, ba nici nu-mi dădeam sama de dînsa. După obișnuitele cuvîntări, rostite de pe terasa „otelului Traian”, în care era vorba mai mult de Suveranul care domnește decît de acela care se întrupase în bronz, un adjutant a pretins să-mi arate în ce atitudine, întors către rege, trebuie să rostesc discursul meu, și-și poate închipui cetitorul cum a fost primită această lecție grosolană. În cuvîntarea mea am manifestat dorința ca și Carol I să se bucure în amintirea urmașilor de aceeași emoționată amintire ca
