am apărat concepțiile, singurele corespunzătoare tradițiilor ortodoxiei, ale învățatului arhimandrit Scriban, ședința a fost un adevărat scandal, în care mi-a părut rău – ca și în acordarea unui apanaj autonom fostului Mitropolit Primat, Ghenadie, căzut în lupta cu regele —, că a fost amestecat numele unui ministru, coleg de Universitate, pe care eram deprins să-l stimez, și pentru care aveam chiar afecțiune. Rău sfătuit, Haret, în credința că mă va împiedeca astfel de a lua cuvântul, a zăbovit discuția pînă în vacanța de Paști, pînă în chiar Săptămîna Mare, și astfel am putut vorbi numai într-o ședință de noapte, în fața băncilor goale, cu d. Ștefan Ioan, apărînd la uși ca să întrebe cu glas tare dacă n-am isprăvit; trecuse de miezul nopții cînd „s-a votat“ legea care nu era să dea nici un rod.
Astfel s-au tîrît – supt guvernul Sturdza, supt conservatorii reveniți, împăcați acuma pentru puțin timp, apoi supt noul regim liberal, în care nu mai era bătrînul șef, trimes într-o casă de sănătate din Franța cu toată publicitatea pe care o pot da numai oameni lipsiți de orice simț de pietate, ci totul aparținea lui Brătianu, al cărui orgoliu devenise incomparabil —, vreo trei Parlamente, care nu mai trebuiau să se ocupe, în ședințe adesea complect goale, cu nici una din acele mari chestiuni pe care le deschisese tumultul revoluționar al țeranilor și bubuitul tunurilor care distrugeau satele din Vlașca. Nu pot zice că alegerea dlui Cuza, care osebea tot mai mult acțiunea sa personală, a folosit, campaniei noastre parlamentare.
Vorbeam acum în numele unui partid. Nu doar că aș fi înțeles să urmez sistemul, perfecționat în ultima formă de un Bădărău, cu înscrierile obligatorii și distribuția exactă a recompenselor după serviciile aduse „cauzei“. Așa ceva n-a existat niciodată în noua grupare. Dar, pe cînd d. Cuza credea că avem sarcina de a cîștiga spirite
