ciocniri cu evrei arendași și cîrciumari, pe un domeniu asupra căruia se întindea atotputernicia economică a lui Mochi Fișer, ciudat prepus al capitalurilor galițiene, a cărui înfățișare, mentalitate și cultură nu întreceau pe a boccengiilor din copilăria mea, făcîndu-și socotelile de milioane în gînd la oprirea în stații, fără a se coborî din vagon, se puse armata în fața unor oameni cari nu se temuseră niciodată de nimeni. S-a tras asupra nenorociților a căror durere găsise o clipă glasul pentru a se exprima. Cu nemărgenită indignare pentru acest act sălbatec am scris acel Dumnezeu să-i ierte, blăstăm contra unei întregi clase parazitare, care va deveni apoi, răspîndit larg de mîni nevăzute, împreună cu Noi vrem pămînt a lui George Coșbuc, unul din strigătele unei teribile revolte, care a cuprins țara de la un capăt la altul.
La Giurgiu, pentru că, urmînd exemplul marelui său părinte, d. V. M. Kogălniceanu scrisese, cu multă vreme înainte, o carte de caracter științific, prin care se arăta necesitatea și urgența unor reforme țerănești – și Sămănătorul semnalase, după datorie, această epocală publicație —, s-a emis un mandat de arestare contra d-sale, și am căpătat informația sigură că aceeași soartă mă amenință și pe mine dacă la țeranii închiși s-ar găsi un singur rînd de mîna mea. Acest rînd nu se putea găsi, iar cum guvernul căzuse din cauza totalei sale incapacități și veniseră la putere liberalii, între cari Haret era indicat și el ca „instigator”, pentru fraza în care spunea că împotriva unor anumite nedreptăți „și pietrele s-ar ridica”, cred că și el, Haret, a fost la mine, dar din nici o parte nu s-a încercat o presiune asupra mea, fiind rugat numai să țin samă în redactarea Neamului românesc de catastrofa care intervenise.
Dar cei atinși în interesele lor, decît care n-aveau alt Dumnezeu, și cărora le lipsea deopotrivă și simțul pentru dreptate și devotamentul față de țară, aveau nevoie de
