de a găsi multe și prețioase relații în lumea străină, mai ales romanică, al lui V. A. Urechiă – care ne adusese și pe uimitorul polihistor și enciclopedist de Gubernatis pentru o conferință la Ateneu, în care bătrînul savant italian, vorbind de cronicarul Ureche cu ochii ațintiți la profesorul bucureștean, se mira de ce sala nu izbucnește în aplauze —, la jovialitatea dlui M. Vlădescu, profesor de științi naturale la Universitatea bucureșteană, al cării rector va ajunge să fie, și nu o dată ea fusese atrasă în viitoarea demonstrațiilor de stradă de care avea nevoie partidul președintelui, pînă ce asupra ei se înstăpînise, în perioada în care el nu era decît o vagă umbră tremurătoare, Petre Grădișteanu.”Liga” vegeta acuma în cea mai deplină uitare a unei societăți naționale căreia îi adusese pe vremuri așa de mari servicii. Nu știu dacă ea mai îndeplinea măcar misiunea, la care de mult se oprise, și în care se închisese cu totul, de a da oamenilor politici ardeleni, pentru necontenitele amenzi pronunțate de justiția ungurească și pentru greaua întreținere a ziarelor, subvenții, care pe supt mînă plecau tot de la guvernele românești. Nici prin gînd nu-mi trecea să intru în acest mausoleu al unui romantism de mult isprăvit fără îndemnul lui Scurtu, care era convins că se poate face încă mult acolo, dar fără ca el însuși să aibă nimic dintr-un program de renovare.
Am vorbit la o întrunire a membrilor ei – era pe acolo și generalul Budișteanu, cel rănit în războiul de la 1877 —, și am cerut ca opera de cultură să se întindă și asupra țerănimii înapoiate. Firește că Liga trebuia să-și recapete absoluta ei independență față de partidele politice. Peste cîteva luni, la congresul de la Galați, Grădișteanu se retrăgea și căpătăm sarcina de secretar general al Ligii, supt bătrînul bogătaș Sava Șomănescu, care ne făcuse făgăduiala unui mare dar, rămas uitat, ca nou președinte.
