Alexandru, care, apoi, la zvonul că s-a ridicat un răsplătitor fără nume ca să gonească pe turci, ar fi rostit osînda de moarte împotriva tulburătorului, iar acesta numai în clipa din urmă s-ar fi vădit ce a fost, ce este și ce poate să fie.
Duioasa icoană a lui Ștefan, nevrîstnicul fiu al lui Petru Șchiopul, tîrît, cu trupul lui așa de gingaș, în pribegia prin Apus a tatălui și rămas apoi orfan, pe mîna străinilor lacomi de o moștenire pe care o doreau apropiată, și mort în clipa cînd i se năzărea un viitor domnesc în țara deodată revelată neștiinții sale, mă putea atrage și prin tot ce se desfăcea din admirabilul portret, rătăcit în timpul războiului, de la castelul tirolez din Ambras, și astfel el s-a coborît oarecum de la sine într-o dramă, în care mediul străin de asfixie încunjură zbuciumul unui suflet care, la cele dintîi semne ale unei apropiate bărbății se îndreptă instinctiv către steagul Moldovei, în care înfășurat va cădea.
Dar cine să se oprească atunci asupra unor asemenea încercări ale omului pe care toată tînăra literatură, recomandată și ajutată de dînsul, îl renega cu patimă, și pe care vechii prieteni, despărțiți de scrisul literar, deși Delavrancea își reprezintă pitoreștile înjghebări dramatice, îl uitaseră cu totul… Eu persistam însă în credința, care nu m-a părăsit niciodată, că am ceva de spus și că, și în cea mai sălbatecă tăcere, păstrez datoria față de mine însumi de a o spune, făcînd apelul suprem la urmași…
Eram în același timp legat de Liga Culturală și de cursurile de vară. Ambele legături au precedat o intrare violentă, nedorită și necăutată de mine, într-o viață de politică vie, de activitate parlamentară, în mijlocul patimilor urîte și al unei sufocante vulgarități, care a început în urma cumplitei răzmerițe țerănești din 1907.”Liga” trecuse de la entuziasmul real, dar ușor, capabil totuși
