Nu cutezam să mă gîndesc la o reprezintație. N-aveam nici o legătură cu aceia cari hotărau asupra scenei noastre naționale. Întîmplarea m-a pus doar tîrziu de tot în fața omului care-mi arătase atîta dușmănie, mai mult a clasei sale, a mediului său, a educației sale, Davila, dar în care am găsit o largă inteligență, un puternic talent literar – ce ridiculă era calomnia că de la Odobescu ar fi luat, din rămășițele acestuia, care nu avea urechea pentru versuri, acea răsunătoare tragedie de modă franceză, Vlaicu-Vodă, cu tiradele raciniene și efectele de scenă și de rampă măiestru potrivite de un specialist! —, ca și o desăvîrșită cinste a omului sărac, care nu s-a atins niciodată de banul public, și o judecată serioasă și severă în ce privește fenomenele vieții publice, la cel socotit ca; un amuseur la Cotroceni. Reîntîlnisem, în adevăr, pe Petre Liciu, acum un glorios artist, al cărui rol în Moise din Lipitorile satului sau în medicul din comedia cu subiect japonez Taifun entuziasma un public ce nu era cules din profitorii afacerilor, ci din intelectuali și profesori, cari-și puteau permite luxul unui fotoliu la teatru. O caldă prietenie, unită la el cu un admirabil devotament pentru ideea pe care o serveam, m-a legat de omul care va muri, din greșeala unui medic grăbit – rinichiul rămas după extirparea celuilalt, neputînd funcționa —, cu numele meu pe buze, în mijlocul sfîșietoarelor lui chinuri. Liciu m-a încredințat însă că, pe scîndurile scenei, drama n-ar merge și că, de altfel, artiștii au o repulsie instinctivă față de vers, chiar de versul alb, și firește mai ales cînd, ca în scrisul meu, el are cu totul altă factură decît a dulcegăriei obișnuite, lîncedă și pompoasă, pe rînd.
Tot numai pentru lectură am scris deci curioasa dramă, Învierea lui Ștefan cel Mare, inspirată de un vis, în care, față de năvala turcească de la 1476, pe care nu mai avea cu ce s-o înfrunte, Ștefan, a cărui urma s-a pierdut cîtva timp, s-ar fi retras, lăsînd să domnească fiul său
