cînd cetele lor în mîndre costume de acasă defilau pe Calea Victoriei, în ciuda celor de la Budapesta și poate și a multora din Viena, cari n-aveau ce face cînd un suveran aliat își organiza serbarea cuvenită și, astfel, simulau că nu văd și nu înțeleg nimic. Bucureștii din acea vară 1906 deveniseră în adevăr capitala poporului românesc. Nu era suflet simțitor care să nu se simtă altfel după asemenea priveliști. Se pregătise numai ceva pentru trecut, acela personificat de un rege obosit, bolnavi și trist, și corurile bănățene, ardelene, bucovinene chemau, peste toate legăturile, simpatiile și fidelitățile lui, viitorul.
În Arenele Romane eram și eu, ascultînd – ascultînd nu cu urechile, ci cu inima larg deschisă. Visurile mele se coborîseră în realitate; ținta mea părea ajunsă; hotarul nu aștepta decît cel dintîi vînt de război ca să cadă. Și, deodată, pe scena care-mi părea o via triumphalis a neamului, apare un nemțișor bucureștean, maestrul Paschill, venit cu ai săi de la Turnverein și Liedertafel să cînte un imn regelui în limba germană.
Nu m-am putut reținea și am strigat, cînd alții au venit la rînd:”Cîntați turcește, căci nemțește s-a cîntat”. N-am fost aprobat, căci la noi nu se pot dezlănțui porniri spontanee, dar, cu Davila în frunte, directorul Teatrului, organizatorul serbărilor, om de mari mijloace, destinat unei grozave soarte, o bandă mă aștepta ca să mă lovească.
Incidentul a făcut zgomot. Printr-o telegramă furioasă și fără rost, Brediceanu mă dezaproba, insultîndu-mă. Simțeam că Scurtu e lîngă dînsul. Și solidaritatea Sămănătorului era acum așa de zguduită, încît am crezut că e bine ca, invocînd un pretext oarecare, să las tinerilor conducerea care le place mai mult – și eram convins că va fi, cîndva, a lui Aurel Popovici. Cu toată blîndeța de formă, Iosif, către care mă adresasem, mi-a răspuns așa cum se primește demisia unui funcționar zelos. În scris
