spiritele. Ideea națională, da – și cu ce rotiri de ochi, cu ce încruntări din sprîncene, cu ce furie de glas și cu ce trăsnete a pumnilor în masă! —, dar nu singură, ci cu Viena. Cu o nouă Vienă, nu a molîului, supraviețuitului Franz-Joseph, ci a Moștenitorului, om de orizonturi și de revoluție, care va sparge la suirea pe tron gașca austro-maghiară și, cu slavii, cu românii, va face Austria cea Nouă, Austria cea Mare – Gross-Österreich – în forma federativă a unor state naționale unite. Arhiducele Franz-Ferdinand o promisese solemn, lui Popovici, lui Bunea, cui voia numai să-l întrebe; vizita lui la Sinaia, cu soția morganatică, bucuroasă că e primită ca o prințesă, o garanta. Cîțiva ani, cîteva luni, și minunea liberării românilor se va produce; ce-ar fi dacă ne-am alipi, la rîndul nostru, cu sau fără rege, la monarhia astfel prefăcută?
Filipescu zicea, în surdină: da! Ziceau și generali ai armatei române. Ziceau și șefi ardeleni ca d. Vaida, care o dată nu s-a coborît în, casa mea așa de compromițătoare, fără a mai vorbi de exemplara prudență a dlui Maniu, pe care-l zărisem numai o dată, la Blaj, strîngîndu-mi mîna cu acea afecție de care e darnică o inimă atît de bună și care, cum mi-a și spus-o mai tîrziu, „nu răspunde niciodată la nici a ofensă”. Zicea tot da, și cu gestul unei naturi bogate în energie, respectatul șef al românilor din Banat, coprovincialul lui Popovici, Brediceanu. Și pînă și bunul Scurtu, complect cucerit, era la picioarele noului profet, ale cărui realizări se păreau așa de aproape: doar un guturai mai tare al lui Franz-Joseph…
Se serbau acuma patruzeci de ani de domnie ai regelui Carol, și în noul parc, opera inițiativei patriotice și gospodărești a doctorului Istrati, desigur un generos creator, pe care nu-l reținea, specialitatea de medic și chimist, cîștigată așa de tîrziu de acest încrezător diletant, veneau zilnic reprezintanții românimii nelibere, primiți cu fanatică iubire la gară și întovărășiți de o nebună bucurie
