colaboratori, oferind, – din bani care nu puteau fi, chiar și supt forma unor abonamente de complezență, decît ai partidului, unde noul adversar ajunsese a fi șeful Moldovei prin țifnoasa sa umflare și apucăturile de geniu siberian și nocturn —, oferind, zic, oricărui talent plata pe care nu bietul Sămănător putea s-o deie. Așa apăru Viața românească, organ de luptă politică și socială în haina de împrumut a unei literaturi oarecum subvenționate. Între dușmanii pe cari, în stilul de pamflet luat de la jurnale, îi distrugeau o dată pe lună”Nicanor și Compania”, adecă directorul și asociatul său d. Ibrăileanu, gînditor dogmatic și hursuz, în domeniul unei literaturi pe care el însuși n-o putea produce, eram primul designat, și morga inegalabilă a boierului Radu Rosetti, inteligent diletant în ale istoriei și, la întîmplare, și romancier, a fost lesne descoperită și ea pentru a învedera că și în domeniul ocupațiilor mele obișnuite nu pot da nimic de samă.
La ghișeul Vieții românești au trecut mulți, d. Sadoveanu unul din cei dintîi. Dar, chiar de lîngă mine, de la secretariatul Neamului românesc, Gîrleanu s-a îndreptat, din tristele nevoi ale unei vieți vitrege, spre alt organ de concurență și negare.
D. Mihail Dragomirescu, acuma profesor de estetică aplicată la literatură, în care credea că are de spus ceva nou, de o siguranță dogmatică absolută, care s-a dovedit a fi doctrina științii capodoperelor studiate în ele însele fără serviciile desprețuite ale istoriei, a adus în multele coaliții, făcute, desfăcute și refăcute contra exercițiului dreptului meu elementar de a trăi, un element de hazlie brutalitate, mergînd pînă la tăgăduiri așa de violente de ai fi crezut că va interveni revolverul, pentru ca apoi această ciudată psihologie să se coboare la oferte de pace, de colaborare, de împărțire a rolurilor – corespondența mea are interesante documente caligrafiate… —, cu declarații de stimă mai mare și de iubire, iar imediat altă furtună să se dezlănțuiască din
