aceasta, se face numai cu oameni mai puțin convinși și cari nu condamnă atît de ușor. Împărtășind idei umanitare peste naționalitate, ceea ce era perfect explicabil, d. Sanielevici trebuia să fie neapărat contra naționalismului meu, firește inferior și barbar. Astfel apăru la Galați revista, mai aprigă ca vervă decît a celorlalți dărîmători, Curentul nou.
Pînă aici politicianismul n-avea un loc decît în opoziția olimpiană a dlui Mehedinți. Dar, unde lucrau junimiștii, liberalii, înfrățiți cu socialiștii unei noi aripi stinge, după a lui Ion Nădejde, nu puteau să rămîie indiferenți. Unii dintre dînșii, fără origini revoluționare, crezuseră că ideile de prefacere a țerii se pot exprima în chiar Neamul românesc al meu, și am avut astfel colaborarea fostului meu profesor Nicolae Răutu și a întreprinzătorului inginer petrolist Alimăneșteanu, care deschidea, prin studiile și inițiativa sa, mai tîrziu compromisă, un nou și mare izvor de venit țerii. Alimăneșteanu era din cercul tînărului viitor șef Ionel Brătianu, care și el a apărut pe pragul casei mele, dar numai pentru a se retrage chiar de pe scîndura lui în urma unei inofensive glume. Căci și aici era unul din acele personalisme cu sacră misiune care nu se puteau înțelege decît cu inferiori (mai tîrziu, la Iași, în refugiu, Brătianu se plîngea că, în ideea că el vrea să mă trateze așa, eu îl tratez ca inferior) – și cîte lucruri bune s-ar fi putut face împreună fără aceste slăbiciuni de orgoliu! Dar asupra lui Brătianu părea că dobîndise o mare influență, după ce trecuse printr-un poporanism bărbos și hirsut la Evenimentul literar, omul cu paltonul galben și cu dispoziția spre eterne discuții de la concursul meu ieșean. Asociindu-și, de formă, pe pașnicul visător social Bujor și pe drul I. Cantacuzino, mare personalitate științifică, dar fără înțelegerea complicatelor noastre realități și dispus boierește a-și dărui numele cui îl știa cere, d. C. Stere apăru deodată cu o revistă de proporții mari, cu mulți
