mijlocul lui Bogdan… Temperamentul lui, bolnăvicios de sensibil, îl făcea să vadă dușmani unde nu erau: la Onciul, care „nu mai isprăvea de întemeiat Principatele“, și la alții, tot așa de nevinovați. Tulburările din mart 1906 îi dădură astfel prilejul să publice în L’Indépendance, unde continua bizare articole, într-un stil ca pentru saloanele lui Ludovic al XIV-lea, un violent atac contra mea, prezintat ca un instigator contra Franței, care trebuiam pedepsit imediat. De altminteri, mai demult, cum el arătase undeva desprețul pentru Eminescu, a cărui prozodie îi părea plină de greșeli, protestasem, într-un ton care era mai mult de glumă, iar răspunsul fusese imediata apariție a unei reviste care copia formatul și litera Sămănătorului, purtînd promițătorul titlu de Sămănătorul de neghină: își închipuie cineva ce putea să se cuprindă înăuntru. Într-o serie de volumașe franceze bine scrise, distinse și de Academia Franceză, despre ceea ce el numea Spiritul public la noi, n-a pierdut, apoi, nici o ocazie să declare că tot ce am putut face pe acest teren nu merită nici o atenție.
Aceștia erau colegii, tinerii colegi, și se va recunoaște că portretul meu, foarte puțin măgulit, nu-mi sămăna peste măsură.
Se adăugeau ceilalți.
Fratele fostului meu coleg botoșănean Simon Sanielevici, Henric, n-avuse absolut nimic a face cu mine, și nu l-am văzut decît de vreo cîteva ori în viața mea, căutînd pe urmă să-i fiu de folos cînd împrejurările îl aduceau a se gîndi și la mine. Spirit distins și puternic, preocupat de multe probleme, pînă la acelea din domeniul, unde desigur nu mă mai putea găsi în cale-i, al antropologiei, acestălalt adversar aducea, cu aparențele unei cugetări logice și obiective, porniri violente care sămănau cu acelea ale dlui Mehedinți. Opiniile sale preconcepute pot oferi interes, ele nu dau însă prilej la discuție, care,