unui tineret care și-a pierdut rolul firesc, între un dogmatism isprăvit și între confuzia noilor generații, prin această lipsă de solidaritate, datorită unui personalism exagerat și incapacității de a-și măsura fiecare ce este în stare să facă. Pompiliu Eliad se întorsese și el din Paris, și i-a ajuns contactul cu pămîntul patriei pentru ca toată modestia pe care i-o impusese mediul parizian, tot alesul spirit de critică al colegilor săi francezi și solida disciplină a Școlii Normale Superioare, cu atît de glorioase tradiții, să dispară fără urmă. Un francez, adus de Odobescu ca subdirector al Școlii Normale bucureștene, mă înștiințase, de altfel, că și în corespondența pariziană a lui Eliad apăreau simptome în acest sens. La București, el își redactă teza de doctorat, în care se tăgăduia orice originalitate societății noastre din secolul al XVIII-lea, care ar fi ajuns la oarecare simț de demnitate omenească și la oarecare capacitate de progres numai prin influența culturii franceze. Izvoarele erau întrebuințate incomplect și derivate de la sensul lor adevărat pentru a se ajunge, prin acceptarea oricărei satire de călător pretențios și superficial, la această concluzie. N-am pregetat să-i dau prietenescul sfat de a reveni asupra ei. Mi-a răspuns că aceste lucruri le cunoaște mai bine decît mine, și aș fi fost bucuros ca adevărul să fi corespuns acestei sentințe, care nu mă putea jigni. În Convorbiri, de altfel, severul și spiritualul critic, așa de bun amic al meu, Ștefan Orășanu supusese unei ascuțite analize un studiu al lui Eliad despre La Fontaine, și manierismul autorului îndreptățea asemenea observații.
Eliad, care suplinea catedra de literatură franceză de la Universitate, voia fără întîrziere titlul de profesor, și lucrările îi lipseau prea mult, iar conștiința mea nu mă lăsa să hotărăsc după motive de simplă prietenie: o, cîte buclucuri nu a făcut această conștiință de drept și de dreptate! Eliad a atribuit scrupulul meu unei influențe a lui Maiorescu, cu care nu aveam nimic comun, și anume prin
