unui temperament de luptă pentru luptă, Chendi plecase de mult, făcînd să apară o Viață literară și artistică în care peste cîteva numere „polemica” a mers pînă la procesul de „grecism” făcut mamei mele. Ce nu se mai putea spune contra mea, omul care, ca o plantă hrăpitoare din tropice – cum o spunea Chendi însuși, așa de pitoresc —, sugrumase toată vegetația liberă pe care mi-o lăsase el, inspiratorul de pînă atunci.
Cunoscusem numai la București pe d. Ovidiu Densusianu, fiul unic al fostului meu profesor de română și de latină. Format și el la Universitatea din Iași, pe care o terminase tot așa de răpede ca și mine, dovedind excepționale însușiri și o enormă putere de lucru, apoi și el elev al Școlii de Înalte Studii din Paris, unde lăsase o perfectă ediție a unui poem medieval, La prise de Cordres, și publicase și în revista lui Gaston Paris și a năcăjiciosului, peste măsură de acrului Paul Meyer, d. Densusianu luase, la întoarcere, catedra de limbi romanice, care fusese odinioară a lui Frollo. În relațiile sale sociale arăta o nervoasă neadaptabilitate și, astfel, nemulțămirea cu un mediu care, în general, îi era fără îndoială inferior, l-a făcut să caute legături, nu numai cu filologi, ca d. Candrea, de un așa de nou și cutezător spirit, ci și cu alți colegi. Arătîndu-mi prietenie, profesorul cu cultură occidentală a dat Sămănătorului, care lupta tocmai pentru încetățenirea unor moravuri deosebite de ale colțului izolării noastre, articole în care o nobilă convingere se exprima cu mai multă violență decît vervă și farmec.
N-a fost între distinsul nostru colaborator și noi, și cu mine îndeosebi, nici o discuție asupra unui punct controversat, dar ne-am găsit deodată înaintea unei elegante reviste cu copertă albă, care avea un program deosebit și, pe lîngă dînsul, o neașteptată atitudine dușmănoasă. Reprezintînd legătura cea mai strînsă cu literatura franceză
