fusese însă în stare să reziste. Se adusese armata, cu atît mai mult cu cît trebuia să se facă loc liber pentru trăsura Prinților, cari au trebuit să renunțe însă la ascultarea unor aristocratici actori cari erau, la Cotroceni, cunoscuții, prietenii, intimii lor. Se dăduse și ordinul de a trage, dar ofițerul de vînători a refuzat să-l execute. Geamurile prăvăliilor cădeau în țăndări, și foaierul teatrului se umplea de jandarmi cu capetele sparte și de victimele lor: se va vorbi a doua zi și de doi morți, cari n-au existat niciodată.
Am plecat imediat în piață, dar acuma nu era nimic decît urmele unei lupte care fusese serioasă.
A doua zi, am fost chemat la parchet, într-o calitate care era, la început și de formă, aceea a unui informator dar, iscălind, fără s-o cetesc, declarația mea, puteam să văd duba Văcăreștilor, care aștepta jos. Adus de Alexandru Callimachi cu trăsura lui prin valul unei mulțimi care staționa în permanență pe Calea Victoriei, avusem precauțiunea de a-mi lua un cronicar bizantin, pentru o petrecere la temniță, care se putea prelungi. Am aflat apoi că trebuise, ca să se împiedece arestarea, de care nu-mi păsa, intervenția ministrului takist al Justiției, Al. Bădărău, care invocase, în a sa înțelepciune, că astfel mi s-ar crea o popularitate periculoasă.
Era întîia oară cînd o credință, nu o pasiune politică, din acelea care întrebuințau, în fața Palatului, care de aceea a trebuit să prefacă într-o curte cu grilaj de fier ceea ce fusese o piață, oameni tocmiți cu douăzeci de lei, era întîia oară, zic, cînd o credință ieșea în stradă și stătea în fața baionetelor, răspunzînd cu lovituri loviturilor și înfruntînd moartea. Lumea ușuratecă a comediei noastre politice a înțeles-o instantaneu, și de aceea, o frămîntare la care mărturisesc că nu mă așteptam.
Guvernanții, așa de mîndri, de siguri de sine, păreau că se abandonează pentru cele cîteva sute de băieți, vădit susținuți
