Dar, pe cînd toate țerile își aveau președinți, secretari, România rămăsese fără. Nu știam obiceiurile, și n-am întrebat. Dar, cînd, în casa din Cromwell Place, înaintea căminului, vorbeam cu Mișu, ministrul nostru, care fusese foarte afabil cu mine, întrebarea mi-a venit de la sine. – Cum, nu știi? Dar dta n-ai fost reprezintantul României! Și iată-l povestindu-mi cum, o dată, concediat mai răpede de Maiorescu pentru că aștepta „imbecilul” de X, a aflat de la X că acesta n-a fost primit mai răpede pentru că, spunea tot Maiorescu, nu mai pleca „imbecilul de Mișu”.
Iar, la Cameră, Maiorescu, care primise elogiosul raport al lui Mișu, ami întindea o mînă de francă prietenie cu cuvintele: Eh, collega! Tout zst bien qui finit bien!
O, ce e viața, cetitorule, ce e viața!
Cuvîntarea, unică, de la Teatrul Liric, m-a pus însă în legătură cu P. P. Carp.
Cu totul altă fire la coborîtorul răzeșului vasluian din secolul al XVII-lea, Carp Lungul, și aceasta cu toate legăturile pe care le avuse el cu iuncării germani de pe la 1860, epocă de început bismarckian și de pregătire a marii ofensive naționale, aristocrația în frunte, cu acei tineri, deci, de la cari avea scrisori purtînd adresa”Bojar von Carp“, rătăcite printre documentele familiei care fuseseră puse la dispoziția mea.
Pentru a vedea aceste documente, din care el, care purta o coroană princiară pe trăsura de la țară și afirma că a găsit un înaintaș feudal litvan în genealogiile lui Okolski, credea că Vor ieși îndepărtate și înalte legături străine, Carp m-a invitat la dînsul, la Țibănești – și fiecare din amănuntele acestei călătorii mi-au rămas întipărite în minte.
Nu călătorisem niciodată în vagonul cu paturi, și el a fost acela care mi-a plătit drumul, răspunzînd la protestările
