al României? Da? Dar România nu trimete pe nimeni. Dacă vrei, poți merge pentru Universitatea din București, iar altul, Xenopolu de pildă, pentru cea din Iași. Dar pentru România! … – Atunci nu voi merge. – Cum poftești.
Din banca sa, vecină cu a miniștrilor, Ioan Lahovary, îmbujorat, pipăind cu ochii de miop și totdeauna gata de vorbă, observase. – Dar ce s-a întîmplat? – D. Maiorescu nu crede că aș putea reprezintă la congresul de istorie din Londra România. – Oh, oui, oh oui… Vous êtez de ceux qui mettent les pieds dans le plat. Am încremenit de această manifestare a celei mai perfecte politețe boierești. – O merit de vreme ce ți-am vorbit.”Vărul” meu, după obiceiul fanariot de a-și căta rudele pînă la al douăzecilea neam, Sebastian Moruzi, splendidă întrupare de boier luptător și, pe lîngă aceasta, boier de Moldova, cu ascendenți domnești și fin apreciator al ideilor, care era apoi el însuși un scriitor de talent, mă văzu în această stare și prinse a mă cerceta. – Îmi dai voie să vorbesc cu Take Ionescu? (Voi arăta aiurea cum mă împăcasem cu acesta.) – Nu te însărcinez.
A doua zi, Take Ionescu îmi arăta plictiseala pe care i-o pricinuiesc toți acești oameni cari nu fac decît să fabrice dușmani. – Vei merge la Londra ca reprezintant al României. – Ca reprezintant oficial? – Da.
Am avut oarecare mirare cînd, a doua zi, Dissescu, ministrul de Instrucție, îmi vorbea de bancherul său, la care aveam să mă adresez pentru cheltuieli, dar el a revenit, spuind că ministerul îmi va trimete banii acasă.
La Londra am fost primit peste așteptările mele. Dacă, în secții unite, Lamprecht, vorbind înaintea mea, îmi mîncase jumătatea de oră, în secția de bizantinologie un om ca Willamowitz-Moellendorf a arătat toată prețuirea tînărului care, cum mi-a scris pe urmă, „i-a impus (imponiert) așa de mult“.
