pierdut cu totul; se adăugeau și cele dintîi simptome ale unei epuizări nervoase, în curioasă legătură cu cancerul care peste mulți ani de zile îl va distruge. Atunci, adversarii neloiali au căzut asupra ministrului.
Acesta nu era altul decît Maiorescu, căruia Bogdan îi stătuse la îndemînă pentru orice, și mai ales pentru plasarea, unul după altul, a obișnuiților casei din strada Mercur. Iar hotărîrea ministrului a fost: destituirea rectorului, cea dintîi și ultimă măsură de acest fel, care nu s-ar fi luat față de un hoț, de un falsificator, de un imoral.
Aveam o audiență la regele Carol cînd s-a semnat decretul. Maiorescu întîrzia. În sfîrșit ușa s-a deschis și el a apărut în prag, cu un zîmbet de satisfacție. M-a zărit, și arăta că-i pare bine de marturul mulțămirii sale răutăcioase. – Știu ce aveți acolo, i-am spus. – Da, destituirea lui Bogdan.
Pe urmă ne-am întîlnit în Cameră, mai ales cînd el era, înlăturînd pe Carp, puternicul prim-ministru, acela care va decide intervenția în Balcani, și va avea mîndria de a „pacifica” Balcanii prin pacea de la București, la care, cu părere de rău, n-am putut aplauda. Cînd însă, la 1912, s-a ținut la Londra cel dintîi congres de istorie la care am fost trimes – „trimes“ e, cum se va vedea, un fel de a vorbi, iar înainte de aceasta dările de samă purtau ca reprezintant al României la congrese de istorie pe d.”Étienne (Jean)”, adecă d. Ștefan C. Ioan —, și fusesem invitat pentru secția de bizantinologie, ba chiar, onoare deosebită, pentru secțiile reunite, Bogdan mi-a oferit să merg ca reprezintant al Facultății și pe sama ei. Dar, la Cameră, biroul mi-a comunicat invitația adresată statului român. Crezînd că e din însărcinarea lui Maiorescu, m-am dus la locul lui pentru a-i declara că primesc.
Discuția a fost din cele mai interesante. – Dta trimes
