Dar cu această zi de martie nu era să se înceapă de fapt tovărășia la care se gîndise Filipescu.
Fusese vorba ca Epoca, la care lucra cu tact un om de inteligența și experiența dlui Pisani, să-mi fie încredințată. Zilele treceau fără ca legătura mea cu ziarul să fie alta decît tipărirea discursului de la Teatrul Liric. Începusem a mă îndoi de sinceritatea demonstrațiilor al căror obiect fusesem. O rezistență îndărătnică se pregătea împotriva intrusului, și nu-mi dădeam samă cu cîtă grabă lucra clanul din jurul lui Maiorescu pentru ca drepturile să nu-i fie știrbite. În sfîrșit, lucrurile se lămuriră cînd în foiletonul ziarului pe care aș fi trebuit să-l conduc a apărut un atac împotriva Sămănătorului, iscălit de tînărul Lovinescu, ale cărui produse literare nu le putusem primi și căruia nu-i putusem da, conform unei somații făcute în plin iarmaroc al Folticenilor, de unde era originar, traducerea de Odobescu a lui Pausenias, de care, departe de a voi să mi-o apropriez, nu auzisem măcar că există.
M-am hotărît să mă plîng lui Maiorescu. O dată, de două ori, de trei ori m-am prezintat la ușa lui fără să pot fi introdus. Am fost asigurat însă că-l pot găsi spre seară. Și în adevăr lampioanele aprinse la poartă păreau să-mi spuie că stăpînul e acasă. În același hali unde mi se făcuseră cu cîteva săptămîni înainte solemnele laude, am zărit în fund pe colegul Pangrati, care nu s-a mișcat. Maiorescu însuși îmi ieși înainte, foarte jenat și foarte grăbit, ca să-mi ceară o răpede explicație a vizitei, motivîndu-și atitudinea prin aceea că dă un prînz unor persoane de distincție. Am răspuns că n-am venit cu intenția de a mă adăugi lor, ci ca să ating o situație neașteptată și neplăcută. Am arătat de ce e vorba.
— A, li-te-ra-tu-ră? , dar noi facem po-li-ti-că…
Tot sîngele mi s-a suit în cap și nu m-am putut împiedeca de la observația că totuși prin „li-te-ra-tu-ră” și el a ajuns unde este în „poli-ti-că”.
