drapării”. Eram obișnuit să văd la mine în casă pe „colegul” Maiorescu, pe care abia-l puteau încăpea păreții goi ai căsuței din aleea Alexe Marin, numai atunci cînd era vorba de o alegere de rector sau de senator universitar, și atunci repeta – singurul lucru care mi se cuvenea, se vede – stereotipa întrebare dacă „doamna se simte bine la București“. Deodată l-am văzut pe omul politic de atîta importanță supt un aspect mai vioi și mai actual. Mi-a vorbit, cu acea vibrație metalică pe care putea s-o deie după voie frumosului său glas, despre întîlnirea mea cu Filipescu, despre angajamentul pe care-l luase acesta. Firește el trebuie ținut, dar și eu să mă gîndesc cît de greu ar fi ca ei, cu tot ce înseamnă, să declare că „au fost niște proști”, cari au să învețe de acum înainte. Dar oare nu e totuna dacă la întrunirea care trebuia să fie un mare eveniment, capabil să influențeze pe rege și să miște opinia publică, eu aș rosti un crez, a cărui acceptare ar semnifica-o aplauzele înseși cu care ar fi întîmpinat?
Desigur că nu era totuna, dar m-am gîndit, precum am făcut-o deseori în viața mea – și de fiecare dată am greșit – că o prea hotărîtă intransigență din partea mea ar putea să strice un lucru bun, care fără aceasta s-ar putea face. Și apoi, din parte-mi, în folosul luptei pe care o duceam, puțin era oare ca de pe tribuna unei astfel de adunări, cu un Carp, un Marghiloman, pe lîngă Filipescu, lîngă mine, să se rostească acele credinți pe care le introdusesem oriunde-mi fusese cu putință? În sfîrșit, m-am învoit.
Întrunirea, la Teatrul Liric, a fost foarte frumoasă. Nu atîta public, dar reprezintanții, demni de respect, ai unei intelectualități care fără îndoială n-avuse în viața publică rolul ce i se cuvenea și care nu putuse pătrunde în unele situații decît părăsind în mare parte aspirațiile sale intime și imitînd, nu fără silă, practicile „democratice”
