stagiul militar, m-a luat după datina lui la întrebate asupra celor ce spusesem și pufniturile lui m-au mîngîiat de pedeapsa, de altfel, meritată, a izolării. Începeam a fi, în societatea căreia nu mă puteam asimila, ciumatul, desperantul ciumat care totuși nu se poate distruge…
Dar, cum arătam mai sus, aceleași convingeri se impuseseră și altora; ele, și nu anume interese, cel puțin din partea mea, m-au făcut să am prietenii de opinii, unele durabile, măcar pînă la o răscruce, altele cu totul trecătoare.
Astfel – pe lîngă aprobări ca a lui Constantin Bălăceanu – în partidul liberal, în care nu biruise „drapelismul“, pus supt conducerea aparentă a lui Aurelian, dar însuflețit de flacăra de paie a unui C. Dimitrescu-Iași și a cîtorva altora, se ridica o nemulțămire contra „mînăstirii” lui Dimitrie Sturdza revenit la cîrmă, care nu mai putea să se ție ascunsă. Brătienii erau nerăbdători de a juca un rol în casa unde domnise cu atîta autoritate, în puterea unor servicii naționale neuitate, părintele lor, și nu era o vulgară ambiție aceea a tinerilor, cari în familia lor primiseră îndreptări politice ce erau să-i stăpînească toată viața. Nu văzusem pe cel mai mare din frați, Ionel, și numai întîmplarea m-a făcut, mai tîrziu, să fiu ascultătorul unei conversații de copilărești glume de salon pe care, din tren, el o întreținea cu nu știu ce doamne de pe peronul unei gări: cine ar fi gîcit din acele silabe rostite răsfățat pe viitorul stăpîn și despot al României, unite și prin hotărîtorul lui aport!
Și cine ar fi putut să creadă că un sumbru și țepos dictator financiar, năcăjit și amărît, se va desface din acel vioi și vesel Vintilă Brătianu, care-mi răsări în cale ca un prieten de aproape aceeași vrîstă!
Prin Procopiu, nalt, slab, palid, solemn sfătuitor mai bătrîn, Brătienii achiziționaseră l’Indépendance, unde odată fusese servită, nu fără răsunet, ideea conservatoare. Mi s-a oferit să iau asupră-mi conducerea unui număr de duminecă,
