nebunia —, el începuse și publicații de texte, ca aceea a scrisorilor lui Alecsandri.
Robit și stăpînit de dînsul, încerca primii săi pași în poezie, căreia-i aducea solida-i educație literară de caracter german, cîștigată în casa părintelui, care era un respectabil director de liceu brașovean cu craniul eshilean și cărunteți patriarhale, Ștefan O. Iosif. Cu totul deosebit și ca suflet de prietenul înaintea căruia nu putea să aibă o voință, palidul tînăr slab, cu figura vagă și marii ochi triști, care spuneau dezorientare și vis, dădea noii poezii o notă cu totul specială, în care Eminescu nu era cu nimic și nici, mai ales, filozofia lui, credințile lui, lărgimea lui de orizont. Picurau, în această inspirație pură și săracă, din clara undă a unui izvor de munte ca în pădurile de brazi ale Carpaților lui, stropi de diafană poezie, care corespundea, de altfel, cu desăvîrșire tendinților din Apus în vremea care merge de la Verlaine, „sărmanul L’ilian”, cu care se potrivea și viața lui Iosif pînă la marea iubire și teribila tragedie care l-a cuprins pe acesta, la germanul Stephan George. Intru cît corespundea un asemenea temperament cu militantul realism al revistei lui Haret își poate da sama oricine.
Rezultatul împunsăturilor zilnice ale lui Chendi, car’e-i făceau, pe lîngă mulți cetitori, pe cari o asemenea atitudine îi ațîța, ca, mai tîrziu, la matchurile de box, și atîția dușmani, și-l separau de intențiile ministeriale, care erau numai de înfrățire, de pace, fie și dulceagă și nulă, a fost că revista nu mai putea să se menție. Atunci, fără să fi avut eu cu dînsul alte legături decît acelea dintre cetitor și bibliotecar și, o dată, o cerere de articole pentru Tribuna, în care apăram partea Ardealului în cultura românească împotriva lui Hasdeu care, relevînd cu dreptate rolul boierilor noștri de la începutul secolului al XIX-lea, aruncase o piatră în statuia convențională a lui Gheorghe Lazăr, pe o vreme cînd orice era ardelean trebuia să fie sfînt
