într-o a doua căsătorie cu o femeie cuminte, și între Coșbuc, plin de zbucium studențesc maghiaro-german, incapabil de a fi reținut și stăpînit, în ciuda căsătoriei sale cu sora librarilor Sfetea, și veșnic ispitit între păhărele unor prieteni mai tineri, cari aveau apoi impia măgărie de a rîde de ciudățeniile lui.
Probabil Coșbuc a fost acela care a căutat colaboratori, adecă de fapt înlocuitori și, la cea dintîi ocazie, succesori, între tinerii scriitori ardeleni. La Tribuna va fi cunoscut aprinsa fire luptătoare a urmașului de nemeși hunedoreni, Ilarie Chendi, a cărui pornire pasionată se oglindea și în fața cu profilul fin tăiat, cu ochii plini de foc și obrajii îmbujorați de patimă. Chendi, adecă de fapt Cîndea, în forma pe care o adoptau nobilii români, cnezii și voievozii, cînd treceau la legea și la limba stăpînilor maghiari din cari tînărul critic avea ceva într-însul, fusese ziarist la Sibiu, pișcase în dreapta și în stînga, nemerise onoarea unei femei, al cării soț, un dac aspru, intrase cu biciușca în redacție; peste cîteva zile cel așa de sîngeros ofensat trecea munții, și aici, în tovărășii liberale, mutase verva sa în domeniul literaturii. Aducea cu el lecturi fără îndoială întinse, dar numai în domeniul scrisului german, ca fost elev al unui gimnaziu săsesc și, cu un diabolic instinct al pamfletului, un personalism care, străin de orice sistem și rebel față de orice consecvență, nu pierdea nici un prilej de răzbunare, iar, cu aceste însușiri și defecte, o siguranță înnăscută a gustului, care-l făcea, cutezător cum era, de cel mai mare folos pentru a curăți bălăria ușoară ce invadase terenul scrisului românesc; uneori, și supt influența mediului academic, unde căpătase un loc de bibliotecar, gîndirea-i mergea pînă la stabilirea de adevăruri istorice în domeniul său și, în tovărășia unei fete, dra Carcalechi, cu care l-a legat o pasiune terminată prin sinuciderea ei – pe cînd pe dînsul îl pîndea