iar expresia de „apostol“, cu care bunătatea unora și dușmănia batjocoritoare a altora m-a împodobit, nu putea decît să umple de jenă și de dezgust pe cine nu juca nici un rol romantic, nu făcea minuni pe drum, nu se lăuda că învie morții și, convins că e numai un om care se trudește să-și facă datoria cît poate mai bine și tot mai bine, n-avea poftă să se suie necontenit pe tribune a căror înălțime-i părea pretenție și artificiu. Arătam ce e în fundul sufletului meu și atunci cînd, adunîndu-mi cugetări răzlețe, pe care erau liberi să le ia în batjocură toți deștepții cafenelelor și cîrciumelor literare, intitulam această culegere, apărută în 1906: Gînduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul. Și așa, „un om ca oricare altul”, am înțeles să fiu și să rămîn pînă la sfîrșit.
Afirmarea credinții mele m-a readus la literatură, pe care o părăsisem cu totul, nepuind pe hîrtie ani de zile un singur vers, lepădîndu-mă de orice tendință în domeniul scrierilor de imaginație și neglijînd chiar, în toiul ocupațiilor multe și grele, orice contact cu o producție de simplă imitație ștearsă.
Haret, urmărind planurile lui „culturale”, de naționalism oficial, stîmpărat și cuminte, în legătură cu vechi tradiții uitate ale partidului liberal de care, cu toate că reprezintă tot mai mult o nuanță aparte, era așa de strîns legat, se gîndise la o revistă literară, a cărei necesitate era cu atîta mai mare, cu cît Convorbirile literare, de un caracter pronunțat istoric, supt conducerea harnică a lui Ioan Bogdan, aveau o răspîndire foarte mică. Pentru această sarcină, în care era și – sau mai ales – gîndul luminării satelor, pe o treaptă mai ridicată decît a vechii publicații Albina, el dădu mijloacele trebuitoare unei tovărășii create de dînsul dintre poeții înscriși în bugetul ministerului, ca „referenți”:”Vlahuță și ardeleanul Coșbuc, cari
