pe care ne simțeam în stare a le elabora. A fi „european”, „occidental”, „modern”, în rînd cu lumea, nu mai era lozinca, predicată cu toate metodele unei înjositoare „zeflemele”, ale unei ironii care nu poate să ardă decît modele și nu rănește nici măcar la suprafață credințile. Aprobarea opiniei publice trecea și pe lîngă umanitarismul internațional, pe lîngă sentimentalismul de martiragii siberiene și filantropia orelor de muncă și participărilor la beneficii, care formau evanghelia, de tulbure caracter național și religios, a vrăjitorului prin zîmbet de la restaurantul din Ploiești.
Ne simțeam deci noi, vedeam drumul nostru și, dîndu-ne samă de ce piedeci va trebui fatal să ne puie morala politicianismului dominant, cutezam totuși a privi în față idealul nostru. Fără să am oarba încredere a tribunului născut, care se îmbată de gesturile și vorbele sale, ori copilăreasca vanitate a cui s-a deprins a se înzei pe sine și naivitatea cui crede că o idee emisă e una pe jumătate realizată și, în același timp, desprețuind orice presiune asupra conștiinții altuia, ca și metodele de cîștigare și menținere a aderenților pentru a li se atribui, în concurența dreaptă a valorilor, calități pe care le-ar fi căpătat astfel numai prin contactul cu gîndul meu și participarea la lupta mea, nu rîvneam la nici o „șefie” de „curent” și umorul moștenit de la boieri spirituali, de la negustori și de la țerani mucaliți mă făcea să rîd cînd întîlneam prin trenuri pe profesorul basarabo-ieșean al „poporanismului”, care își lăfăia ciocoiește, cu apucături de parvenit îmbătat de sine, insomnia savantă și filozofică înaintea cîrdului admiratorilor cîștigați, meduzați și zăpăciți.
Cuvîntul de „luptă” mi-a părut vulgar, cînd eu nu căutam adversarii și nu mă înflăcăram de beția trîntelor, păstrînd în suflet calda dorință de a vedea în pace pe toți oamenii capabili de a da ceva țerii lor; calificativul de „luptător“ îmi amintea grosolane încordări de circ,
