Cuvintele adevărate apăruseră în Epoca și deosebit, și ele au găsit un mai larg răsunet și decît articolele din L’Indépendance Roumaine. Atacurile personale contra unor oameni la cari, de altminterea, și atunci, mă interesase numai direcția, încetaseră: aici se punea baza unei doctrine naționaliste, care se deosebea supt multe raporturi de aceea așa de impresionantă prin strînsă ei logică a prietenului meu viitor A. C. Cuza.
Ea nu venea, întîi, din postulate metafizice, nici din analiza unor fenomene de ordine materială, ca înmulțirea populației evreiești în orașele moldovenești, alcoolizarea țeranului, sistemul de captare prin avantagii bănești sau de situație al așa-ziselor partide politice. Ea n-avea, în al doilea rînd, preciziunea unui decalog care să cuprindă, într-o serie de nedesfăcut, propoziții pe care, fără a prevedea schimbările, fatale într-un viitor așa de grăbit și de capricios, să le fi declarat incontestabile. Ea nu introducea o aprigă pornire de negație, o înverșunată ofensivă, ajutată de mijloacele unui mare talent de satiric și epigramist. Ea nu ținea samă de aprobările pe care le-ar fi putut găsi într-un tineret prea puțin matur pentru ca o cultură fără critică și o așa de slabă inițiare în realitățile naționale să-l poată face judecător în domeniul unor așa de grave probleme.
