putea tipări ca o dovadă de înțelegere pe care nația noastră o are pentru minunea venețiană.
Din Arhivele Republicii Sfîntului Marcu într-o nouă călătorie luasem note și făcusem copii pentru acea parte, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, care nu intrase in Notes et extraits, începute numai la 1400. Din ele am făcut la 1915 studiul, apărut și în limba franceză, din noua publicație pe care, tot pentru a se ști că sîntem pe lume și noi, o începusem la Academie, Buletinul secției istorice, despre Veneția politică în Marea Neagră, pe vremea lui Dobrotici, creatorul Dobrogei, dar și înainte și după dînsul. În Memoriile Academiei se adăugeau și documentele, pe care un cercetător german, de altfel iute la învinuiri, nici nu s-a gîndit a le cunoaște, pentru o lucrare, de o ciudată alcătuire, după război.
Dar scrisul istoriei, care se făcea odată în mînăstiri, fără nici un gînd la lumea dimprejur, părăsită o dată pentru totdeauna, nu se poate izola, nu trebuie să se izoleze de viața care gîlgîie, influențează, cere, impune. Și lumea, care părea stabilită pe multă vreme prin echilibrul între două sisteme de mari alianțe, intra de la 1912 înainte, cum se va vedea din capitolul următor, într-o fază de prăpăstioase schimbări.
Ele cereau deci explicații și direcții care m-au îndreptat din nou către studiile de istorie universală.
La 1912 se serba la Chișinău o sută de ani de la anexarea Basarabiei și, după ce arătasem încă din 1911, în Memoriile Academiei, în ce condiții se făcuse răpirea, am dat într-o întreagă carte, pentru care adunasem materialul localitate după localitate, o istorie a provinciei românești pierdute, în Basarabia noastră, la care se adăugeau de la sine capitolele din Pagini despre Basarabia de azi, precum și ce se cuprindea ca observații și îndrumări în mai vechea carte de călătorii. Era aici și o legătură strînsă
