puteau scrie, cînd îmi arătam desprețul absolut pentru o politică de la o zi la alta, fără sens, fără țintă, fără folos, ținînd în loc de atîtea decenii un neam întreg. Articolele au fost reunite în două broșuri, Opinii pernicioase, partide politice în România în secolul al XIX-lea (1900) și Un proces de deznaționalizare (1902) care au fost urmate de Scene și istorii din trecutul românesc.
Îndărătul acestor negații, exprimate fără nici o rezervă, într-o formă a cării urbanitate și obiectivitate îngreuia și mai mult concluziile fondului urmărit cu toată răbdarea din generație în generație, tot mai sus în aparență, tot mai jos în realitate, era însă o afirmație: aceea pe care de mult mi-o impusese cunoașterea istorică a însușirilor, a vredniciei, a isprăvii, cînd era lăsat a face ceva, ale acestui neam și tot așa ce putusem prinde din viața țeranului pe care-l înălțase așa de mult, cu atîta entuziasm poetic, de la Sultănica înainte, Delavrancea, numindu-l „acest aur curat al neamului nostru”, și ce putusem prinde din viața satelor ardelene, așa de strîns legate de viața unei intelectualități desfăcute, întreagă, din mijlocul lor. Astfel transformările din secolul al XIX-lea, secolul europenizării, occidentalizării, „civilizării”, nu-mi păreau ca o fericită revoluție prin care am fi ieșit din casa unui orientalism, unui fanariotism și „boierism” putred, și datele, devenite serbători naționale, de 1821, 1848, 1866, 1877 și 1881 nu mai străluceau înaintea mea cu lumina care orbea pe alții, ci vedeam lunga desfășurare a unei existențe naționale, cu atît mai serioasă și mai vrednică de interes, cu cît perioadele în care se împărțea oglindeau mai deplin firea ei specifică și putința de a servi astfel, numai astfel, cu adevărat, civilizației universale.
Și acesta era un vechi crez. O dată – numai o dată, căci interesații se feresc de a fi prinși din nou – avusem prilejul să exprim public părerile acestea. Era chiar la începutul activității mele de profesor și de istoric, cînd
