cu rochie albă de pichet și brandenburgurile albastre de la școala Marchian – al întreg acestui greu și lung sacrificiu.
Întrebarea, pusă astăzi, nu poate să aibă decît un foarte trist răspuns.
Vorbeam limba pe care o învățasem acasă, din fericire de la cine păstra o lungă și folositoare tradiție boierească, în care cuvintele se selecționaseră, se îmbogățiseră în nuanțe fără a se împuțina și falsifica și în care, fraza, vechea frază grecească, trecută și prin buna franceză a secolului al XVIII-lea, avea un rost. Comorile scrise ale graiului nostru le cunoșteam din cele dintîi lecturi. Dar merită desigur un cuvînt de laudă, de caldă și meritată laudă, binele pe care-l luam cu mine de la „domnu’ Băleanu”, părăsit la trecerea în cursul superior. Îndoitul bine al unei ortografii bine fixate, orientată spre un fonetism sănătos, cîțiva ani după bahanalele latinismului etimologic, dar fără vulgaritatea lui „întocmai cum se pronunță”, ca în „poezie” și „filozofie”, așa de neromanice, care au dus firește la azi încetățenitele: „viteză” și „aplauzele”; o despărțire netedă între conjugarea a doua, împuținată, dar tocmai de aceea prețioasă, care mă va face să urmăresc cu mînie orice stupid „a ține” și „a menține” (el scria: „a ține”, și „a menține”, în loc de admisul: „a ținea” și „a menținea”). Apoi comunicarea lui Alecsandri, care nu mai putea fi un sigur îndreptariu de limbă definitivă și, în același timp, bogata formă românească a neimitabilului, prin măsură, simplicitate și delicateță, Costachi Negruzzi, un Prosper Merimée al nostru, puțintel înaintea celui francez, dar în legătură, cum mi-au dovedit apoi ineditele, păstrate la moșia lui Hermeziu, cu cea mai sigură literatură din Franța secolului al XVIII-lea. Și, pe lîngă aceasta, pe lîngă propriul grai al profesorului, care putea servi de model, ca vigoare și naturaleță măcar, trimeterea la „panegiricul” marelui voievod moldovean și întrebuințarea
