prins patima haiducilor lui N. D. Popescu și a imitatorilor lui, Tunsul haiducul, Bujor haiducul, Ghiță Cătănuță, cu ororile măcelurilor, cu stupiditatea dialogurilor, cu copilăria reconstituirilor istorice, din care totuși se desfăcea o atmosferă de viață rurală, cu lelițe cîrciumărițe, ibovnice și trădătoare ale voinicilor codrului, o întreagă istorie, fie și pe jumătate falsă, de cîrc-serdari și de poteri, de lupte în marginea pădurii, de prinderi și evadări, de judecăți la curte și spînzurători. Oricum, era mai bine decît Contesa palidă și Marchiza sîngerîndă. Și, în Dorul inimii, pe lîngă canțonetele curente:
Sînt Herr von Kalikenberg, Tocmai din Berlin alerg; Avut mult protecțion, Acordat conțesion, Dai la mine mult parale Și eu face dumitale Trum de fer alles gut Cum nimenea n-a văzut, și tot felul de neroade cîntece de inimă albastră, erau și bucăți, iscălite de cei mai aleși poeți ai noștri, de care se alinta un sentimentalism începător. Și astfel, la bătrînul Kupermann, tatăl celui din Iași, așezat lîngă Ospenia cu ghereta lui, unde am cumpărat un Xenofont din secolul al XVIII-lea, pe care-l mai am încă, și o hartă a Orientului european de Rigas, pe care am pierdut-o de mult, am dat pe Lamartine în Evenor et Leucippe și alte frumoase cărți franceze ale primei copilării, în schimb, pentru colecția tîlharilor și a cîntecelor.
Era prima inițiere în literatura română. Frumoasele ediții Socec, legate ca în Germania, cu portretul autorului în medalion, erau să mă îndrepte, mulțămită lui Băleanu, care mi le împrumuta, – și care ne-a dus odată, în clasa a IV-a, la biserica din Popăuți a lui Ștefan cel Mare, făcîndu-ne s-o descriem —, vor corecta ceea ce era greșit în această lăcomie de cetit în limba noastră.
